(R)evoluţie conservatoare

„Poporul”, aliatul de bază a lui Băsescu atât în 2004 cât şi în 2009, a fost construit şi adus în rolul de „subiect istoric” în baza unei scheme populiste tipice, adică cvasi-fasciste: externalizarea „duşmanului”, a elementului pertubator, responsabil pentru tot ceea ce merge prost şi a cărui înlăturare ar pune negreşit lucrurile în făgaşul lor normal[1]. Poporul a fost deci mobilizat pentru a elimina acest duşman colectiv care părea că îi ameninţă însăşi existenţa. Galeria figurilor „duşmanului” este mult prea bine cunoscută: politicienii (inevitabil corupţi), mogulii, comuniştii, şi la răstimpuri, ţiganii. Evident, această codificare pseudo-concretă a luptei sociale, formulată şi purtată de sus în jos nu numai că obliterează toate celelalte conflicte sociale naturalizându-le, dar mai mult, toate relaţiile structurale şi obiective sunt la rândul lor subiectivate prin escamotarea asupra „duşmanului” atot-responsabil. Astfel: lucrurile merg prost? E din vina politicienilor corupţi, nu a aranjamentului politico-instituţional. Capitalismul (românesc) produce grave inegalităţi şi exploatări? E din cauza mogulilor care îl viciază nu a capitalismului în sine. Statul e nefuncţional? E din cauza comuniştilor care au fost şi sunt încă la putere nu a „captivităţii” sale financiare. Românii au o imagine proastă în străinătate? E din vina ţiganilor care fură, nu a rasismului de acasă.

Prin urmare, externalizarea „duşmanului” înseamnă de fapt externalizarea contradicţiilor sociale inerente sistemului, o deplasare care le lasă efectiv nerezolvate. Miza recursului la popor nu este deloc reconfigurarea sistemului în totalitatea sa, ci doar eliminarea celor care aparent încurcă lucrurile. În ultimă instanţă, ceea ce este cu adevărat obnubilat în populism este, evident, lupta de clasă. Altfel spus, adevăratele clivaje sociale, contradicţiile reale (exploatarea, inegalitatea structurală, dominarea etc.) rămîn mereu neadresate şi mereu ascunse prin apelul la uniunea organică împotriva duşmanului. Astfel, iluzia acţiunii directe, chemarea la luptă generală împotriva elementelor perturbatoare are exact efectul de a face imposibilă o adevărată şi radicală mobilizare populară. Practic, acest tip de populism cheamă la o (r)evoluţie, aşa cum făcea Băsescu în 2004, care lasă însă lucrurile perfect intacte – probabil singura promisiune respectată a primului mandat.

Tehnocraţia ca voinţă populară

Referendumul pentru reducerea numărului de parlamentari şi transformarea Parlamentului într-unul unicameral, suprapus peste primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2009, a fost criticat, pe bună dreptate, drept una dintre manevrele populiste ale preşedintelui în exerciţiu. Ce a trecut însă neobservat a fost faptul că alegerile prezidenţiale în sine au fost de fapt tot un referendum: pro sau anti Băsescu; astfel o reluare (şi o prelungire) a referendumului de suspendare din 2005. Practic, la alegerile din 2009 românii au fost chemaţi la urne nu ca să-şi aleagă un preşedinte dintre mai mulţi candidaţi cu viziuni şi politici diferite, ci ca să plebisciteze fie preşedintele în funcţie, fie „clasa politica” (plus moguli) cu care acesta se afla în conflict. Astfel, „poporul” nu numai că a fost pus în faţa unei „false alegeri” (între un candidat sau altul, în esenţă similari), ci însăşi iluzia alegerii a fost suspendată, oamenii fiind chemaţi de fapt să se exprime în ce tabără se află: cu „ei” sau cu „noi”, de partea „duşmanului” sau împotriva sa.

Astfel, aşa cum întreţine iluzia luptei emancipatoare prin externalizarea „duşmanului” şi salvarea sistemului, la fel populismul întreţine iluzia participării populare directe prin referendum, deci prin externalizarea „alegerii”. Prin referendum nu se aleg politici (sau politicieni), ci, practic, se girează politici pre-gătite de experţi şi tehnocraţi. Deşi aparent referendumul pare forma supremă de exprimare a vocii populare pe canale democratice, în fapt referendumul este forma totală de de-politizare şi de-mobilizare, de suspendare a politicului în numele competenţei tehnocrate. Practic, în cadrul referendumului, votantul este pus în faţa unei „alegeri forţate”: teoretic poţi să decizi orice, practic trebuie să faci alegerea corectă – adică cea indicată de experţi şi tehnocraţi. Desigur, guvernarea prin referendum (şi deci suspendarea rolului parlamentului) nu este doar visul politic al echipei ideologice din jurul lui Băsescu, care practic ar realiza două deziderate în acelaşi timp: mobilizarea permanentă a „poporului” şi anularea funcţiei reprezentative a „clasei politice”[2]. Să ne amintim că atunci când proiectul Constituţiei Europene (o creaţie pur tehnocratică şi prin urmare perfect ilizibilă) a fost supusă consultării populare în Franţa şi Olanda, alegătorii au spus un „nu” răspicat în urma unei mobilizări populare (şi perfect populiste) atât la dreapta (Le Pen & co.), cât şi la stânga. Astfel, populismul a învins tehnocratismul. Ceea ce s-a întâmplat însă la alegerile din 2009 din România a fost exact anularea acestei distanţe (şi opoziţii) dintre populism şi tehnocraţie, suprapunerea lor până la indistincţie: guvernarea tehnocrată care decide şi de câţi parlamenari e nevoie şi de câţi lucrători la CFR, este girată şi confirmată de votul popular direct, poporul având astfel satisfacţia participării la treburile ţării fără a lua efectiv parte la treburile ţării. După transformarea luptei sociale împotriva duşmanului în reversul ei conservator care lasă sistemul intact, populismul lui Băsescu a reuşit transformarea tehnocraţiei în emanaţie a voinţei populare. „E vremea experţilor”, cum bine a spus Vladimir Tismăneanu la preluarea puterii IICCMR[3].

Anti-corupţie, anti-comunism, anti-semitism

Când întreg imaginarul şi discursul politic este construit în jurul figurii „duşmanului”, tema corupţiei este atât inevitabilă, cât şi omniprezentă. Lupta anti-corupţie a fost câştigătoare atât în 2004, cât şi în 2009, atunci când a fost reluată mult mai poetic, şi mult mai pseudo-concret sub forma luptei anti-moguli (de regulă vreo 3 la număr). Dar trebuie remarcat imediat că tipul de corupţie înfierat de discursul populist nu este neapărat (sau aproape deloc) corupţia economic-financiară care, în ultimă instanţă, poate fi clar documentată, pedepsită sau măcar circumscrisă unei anumite logici de acumulare şi expansiune a capitalismului post-comunist. Din contră, corupţia deplânsă este una mai insidioasă şi mult mai greu de cuantificat: corupţia morală (în cazul mogulilor) şi corupţia moral-istorică (în cazul politicienilor sau comuniştilor). Astfel, tipul acesta de corupţie este mai degrabă o „poluare simbolică” (în termenii lui Mary Douglas[4]), un pericol la adresa purităţii şi integrităţii organismului popular. În definitiv ce altceva am auzit în alegeri decât că victoria lui Geoană (se înţelege, candidatul „duşmanilor”) nu va duce la nimic altceva decât la „mogulizarea ţării” sau, după caz la „bolşevizarea” ei, efecte care deşi nu par a spune mare lucru, dau cu siguranţă impresia că sunt fatale.

Din această perspectivă, a centralităţii corupţiei morale, trebuie re-analizat şi rolul jucat de anti-comunism în discursul populist al lui Băsescu. S-a remarcat în repetate rânduri, şi nu numai în ceea ce priveşte cazul României, că discursul anti-comunist post-comunist este în esenţă unul puternic conservator jucând rolul unui veritabil „anti-oxidant ideologic împotriva radicalilor liberi”[5]. În traducere, asta înseamnă că anti-comunismul, prin delegitimarea completă a oricăror manifestări de stânga, a făcut imposibilă coagularea unui discurs critic-emancipator care să adreseze acele probleme structurale, comfortabil şi deliberat ignorate în discursul populist. În cazul anti-comunismului românesc, arătarea pisicii totalitarismului, chiar şi celor mai timide forme de critică socială, a fost puternic dublată de o perspectivă morală (şi moralizatoare) asupra istoriei şi mai ales prezentului. Astfel, aşa cum discursul anti-corupţie nu este interesat de detaliile mundane legate de cifre, date şi impozite, cu atât mai puţin de identificarea vinovaţilor, la fel şi anti-comunismul românesc n-a fost (şi după cum ne arată exemplul recent al loviturii instituţionale de la IICCMR, nici nu este) interesat de mărunte probleme empirice, epistemologice sau de vinovaţi concreţi, ci se ocupă tot cu identificarea corupţiei şi a vinei morale la nivel abstract. Astfel, nu este deloc întâmplător că o serie de intelectuali, preocupaţi atât de lupta anti-corupţie (sub numele generic, dar celebru, de „lichele”) cât şi de cea anti-comunistă, în definitiv interşanjabile, s-au regăsit în aceeaşi barcă justiţiară a căpitanului Băsescu.

Prin urmare, anti-comunismul a oferit un adevărat „punct de sutură”[6] a întregului câmp ideologic şi discursiv populist prin introducerea şi reproducerea „comunismului” ca master-signifier. Altfel spus, comunismul este „marele duşman”, răul suprem, corupţia totală care pre-determină toţi ceilalţi duşmani şi care-i uneşte efectiv într-un lanţ al echivalenţelor: politicieni-moguli-securişti (în roluri individuale sau suprapuse, gen Dan Voiculescu care este în acelaşi timp şi mogul şi politician şi securist)[7]. Astfel, lupta anti-comunistă nu numai că este legitimată în prezent (la 20 de ani de la căderea regimului, deci în absenţa sa) ca îndatorire morală imediată şi urgentă, dar anti-comunismul se substituie, prin absorbţie, tuturor luptelor din societate: şi luptă politică (împotriva politicienilor corupţi şi foşti comunişti), şi luptă economică (împotriva mogulilor care distorsionează piaţa liberă) şi luptă judiciară (împotriva securiştilor), şi luptă istorică (împotriva uitării) şi luptă culturală (împotrivă stângii) etc. Prin urmare, discursul anti-comunist are rolul de a aduna laolaltă, într-o formulă extrem de simplă şi de digerabilă o serie întreagă de elemente simbolice şi materiale eterogene, construind o mega-figură a duşmanului şi simplificând maximal falia dintre „duşman” şi „popor”, dintre „ei” şi „noi”. Aşadar, prin felul în care construieşte comunismul ca figură emblematică şi atotcuprinzătoare a duşmanului în discursul populist, anti-comunismul (românesc) joacă exact acelaşi rol pe care anti-semitismul l-a jucat în nazism: singularizarea evreului ca sursă supremă a tuturor relelor din societate. Fie că era vorba de situaţia financiară precară a ţării, fie că era vorba de morala sexuală a tineretului, evreul era mereu cel responsabil, şi trebuia deci exterminat. Aşa şi cu anti-comunismul: indicaţi cea mai mică şi mai recentă problemă din societate, şi la sursa ei se va afla mereu un comunist (sau măcar un urmaş de comunist)[8].

Astfel, discursul anti-comunist (şi desigur intelectualii care-l profesează) nu pare deloc o floare insignifiantă la butoniera preşedintelui, preocupat cu alte treburi mai importante. Din contră, discursul anti-comunist structurează extrem de precis coordonatele întregului discurs populist, păstrându-l mereu actual prin interşanjabilitatea figurii duşmanului. De exemplu, imediat după alegerile din 2009, galeria de duşmani amintită deja, s-a mai îmbogăţit cu o nouă figură: lucrătorul la stat cu salariu şi/sau pensie „nesimţite”[9]. Prin urmare, lupta anti-comunistă (doar stat = socialism, nu?) abia a început.

Starea de excepţie permanentă

Toată atmosfera din jurul alegerilor prezidenţiale a fost cumva anunţată, la o scară mai mică, în toamna lui 2008 când toţi intelectualii pro-prezidenţiali s-au regăsit pe baricade la Inter (e drept, de data asta în interiorul, nu în faţa hotelului)[10]. Deşi toţi cei prezenţi (de la Valeriu Stoica la Horia-Roman Patapievici) erau (şi au rămas) fie direct la putere, fie strâns legaţi de structurile puterii, s-a concluzionat, cumva logic, că de fapt toţi sunt în opoziţie şi de aceea trebuie să îndure atacurile generalizate la care sunt supuşi. Logic, pentru că exact aceasta a fost schema de funcţionare a intelectualităţii româneşti post-comuniste: deşi deţin monopolul cultural şi ideologic (iar din 2004 şi pe cel politic), intelectualii au făcut mereu figură de opozanţi, de disidenţi compensând astfel lipsa de disidenţă şi opoziţie de dinainte de 1989.
Însă, suprapunerea cvasi-totală dintre putere şi opoziţie a fost desăvârşită de Băsescu de-a lungul întregului mandat, ceea ce probabil că nu este suficient pentru a face din Băsescu un intelectual. Deşi efectiv la putere, cu toate pârghiile instituţionale de rigoare, Băsescu a jucat, cu succes, rolul de opozant faţă de seria infinit multiplicabilă a „duşmanilor”. Dar această formă de exercitare a puterii drept reversul ei, ceea ce o face cu atât mai prolifică, implică nu numai hegemonizarea, simultan, atât a spaţiului puterii cât şi pe cel al opoziţiei, cât, mai important, instituirea unei „stări de excepţie” permanente[11]. Ca şi în cazul anti-comunismului, justificat mereu printr-o urgenţă de ordin istoric (de la lupta cu comuniştii la păstrarea memoriei, care nu-i aşa, trebuie păstrată la infinit), şi lupta cu „duşmanul” care ameninţă corpul popular este justificată prin urgenţa şi iminenţa ei. Această stare de război permanent împotriva duşmanului, a cărui încarnare poate varia, (comunişti, moguli, pensionari etc.), dar care de fapt nu dispare niciodată, suspendă practic limitele în care puterea poate acţiona legitim, făcând-o astfel totală. Aici este de găsit, de fapt, tentaţia totalitară a regimului Băsescu: permanentizarea stării de asediu, a pericolului iminent, a duşmanului care poate lovi în orice clipă. Astfel, puterea nu mai poate fi trasă la răspundere şi nici criticată pentru că un astfel de gest ar fi imediat catalogat drept un atac, un act de solidaritate cu „duşmanul”. Acest mecanism a funcţionat perfect în campania electorală (dar şi pe durata întregului mandat): orice critică la Băsescu era de fapt o declaraţie de dragoste faţă de moguli, spaţiul critic dintre „ei” şi „noi”, fiind astfel anulat.

Prin urmare, criza (economică) a fost cel bun agent electoral al lui Băsescu în campanie, fără de care probabil că ar fi pierdut. Nu numai că a mobilizat din nou poporul împotriva unui nou „duşman”, dar practic a oferit o puternică legitimare „stării de excepţie”. Orice acţiune a puterii a fost justificată, şi astfel orice critică suspendată, prin invocarea crizei şi a necesităţii depăşirii ei. Mai mult, criza a accelerat procesul de-politizării deja prezente în populismul lui Băsescu: deşi în definitiv o problemă eminamente politică (în sensul precis pe care politica îl joacă în analiza economică marxistă), criza-ca-stare-de-excepţie a fost instrumentată ca o problemă ce necesită soluţii tehnocratice, fiind astfel scoasă de sub acţiunea, dezbaterea şi responsabilitatea politică, poporul neavând altceva de făcut decât să achieseze. Astfel, deşi răspunsul la criză a fost unul curat şi brutal neoliberal (deci politic, deci partizan) a fost livrat sub formă de sacrificiu universal.

Carnavalescul puterii

Pentru o ureche exersată, combinaţia istorică de bani şi duşmani sună ca o manea, fundal sonor care nu a lipsit deloc din arsenalul de campanie al preşedintelui Băsescu. Problema aici nu este deloc manelizarea politicii şi a vieţii sociale aşa cum sună scenariul clasic (şi puternic rasist) al „panicii morale” anti-manele, întreţinute de regulă de intelectuali şi elite în vederea conservării propriilor poziţii de status şi gust. Din contră, problema e de fapt puternica politizare a manelelor (şi prin extensie a culturii de masă) în cadrul populismului lui Băsescu. Apariţiile electorale ale acestuia la OTV şi Taraf TV, la concurenţă cu Magda Ciumac şi Nicolae Guţă, au reprezentat o puternică intruziune a puterii în zona culturii de masă, o pierdere a autonomiei culturii populare în raport cu politicul. Astfel, carnavalul (ca lume pe dos, ca show, ca hybris) a încetat să mai fie exterior şi, cel puţin teoretic, opus exercitării puterii, devenind însăşi esenţa sa de funcţionare. Puterea politică şi reversul ei carnavalesc au devenit astfel unul şi acelaşi lucru, anulând posibilitatea oricărei distanţe critice. Altfel spus, politica a devenit „mişto”. Mai mult, suprapunerea mesajelor electorale ale lui Băsescu peste ultimile aventuri ale Elodiei, a dus la o sinonimie totală între consumul de cultură populară şi participarea la viaţa politică, între uitatul la televizor şi acţiunea politică directă[12]. Astfel, ascensiunea şi succesul lui Mircea Badea pe post de analist politic nu este deloc întâmplătoare: cine altcineva, şi cum altfel, poate oferi o critică pertinentă puterii politice exercitate drept carnaval.

Dar această suprapunere cvasi-totală dintre putere şi carnaval, dintre ordine şi hybris, dintre independenţă şi afiliere partinică, dintre cultură populară şi tehnocratism, dintre puterea politică şi critica ei s-a realizat mult mai evident, şi ceva mai devreme, în figura Elenei Băsescu, o dată cu saltul făcut din Bamboo direct în Parlamentul European. Prin urmare, sentimentul tragediei[13] adus de alegerile din 2009 s-ar putea să vină din faptul că de fapt n-au fost numai o repetare, ci şi o repetiţie.

[1] Slavoj Zizek analizează acest tip de populism pornind de la critica conceptului la Laclau, unde populismul este mecanismul pur al politicii, un spaţiu în esenţă gol, colorat ideologic de cei care reuşesc să-l hegemonizeze: http://www.lacan.com/zizpopulism.htm.

[2] Discuţia despre rolul şi scopul referendumului în politica echipei Băsescu este în sine mult mai amplă decât poate fi sugerat aici, şi ar merita o analiză separată împreună cu alte modificări ale sistemului electoral (şi constituţional) plănuite (sau cel puţin dorite) de actuala putere. Pentru un indiciu asupra dimensiunii şi direcţiei acestor intenţii recomand o serie de texte pe aceste subiecte ale lui Cătălin Avramescu aici: http://web.mac.com/avramescu/Avramescus_Site/Editorials.html

[3] http://www.evz.ro/detalii/stiri/planul-secret-al-lui-tismaneanu-ion-iliescu-fara-institut-889669.html

[4] http://www.amazon.com/Purity-Danger-Analysis-Pollution-Routledge/dp/0415289955

[5] http://www.curteaveche.ro/Ati_spus_cumva_totalitarism_-3-304

[6] Termenul lui Jacques Lacan, vezi excelenta analiză a lui Alexei Yurchak http://www.amazon.com/Everything-Forever-Until-More-formation/dp/0691121176

[7] Punctul de rezistenţă al acestui lanţ de echivalenţe este că o dată prins în el, o persoană poate fi în acelaşi timp şi un nostalgic comunist şi un capitalist veros.

[8] Prin această comparaţie nu vreau să sugerez decât similaritatea mecanismului de externalizare a duşmanului, nu o identitate între cele două fenomene. Evident, în nazism evreul era o realitate substanţială, biologică şi deci clar fixată, pe când în cadrul anti-comunismului figura „duşmanului” exterior este operativă tocmai pentru că funţionează ca un „free-floating signifier”, un concept gol care poate fi umplut cu sens în funcţie de cum o cere contextul.

[9] Se observă, a câta oară, aceeaşi tendinţă spre moralizare şi subiectivare a unor probleme în definitiv structurale. Astfel, unii au pensii mari iar alţii au pensii mici din simplul motiv că primii sunt nesimţiti. E de înţeles că în România, anularea nesimţirii ar duce de fapt la echitate socială.

[10] Transcrierea dezbaterilor se găseşte aici: http://www.revista22.ro/supliment-22-plus-nr-264-campania-impotriva-intelectualilor-5209.html

[11] http://www.idea.ro/editura/index.php?nv=2&pr=8&sl=109

[12] Nu vreau să sugerez sub nici o formă vreo diferenţă calitativ-ierarhică între aventurile doamnei cu pricina la OTV şi aventurile domnului Stan la Antena 3. Probabil mult mai corect ar fi de subliniat faptul că exact tipul de emisiuni analitice precum cele care îl au invitat pe domnul Stan dau mai pregnant iluzia participării politice directe prin consumul de talk-show şi ştiri.

[13] Sau a farsei cu aromă de tragedie, aşa cum bine s-a observat: http://revistacultura.ro/blog/2010/03/18-brumar-al-lui-traian-basescu/