ARGUMENT

Imediat după prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, odată cu redescoperirea democraţiei burgheze, cunoscuta sintagmă „alegeri libere” s-a impus firesc drept abreviere a extragerii subiectului politic şi social din minoratul la care dictatura îl condamnase. Astfel, perioadele scrutinelor parlamentare şi prezidenţiale au constituit, de fiecare dată, o clipă arhimedică a politicii: în discursul public, dar şi în aşteptările electoratului, din patru în cinci ani se conjura marea răsturnare; sau schimbare; sau reformă; sau revoluţie portocalie. Convocaţi să-şi exercite dreptul de a se reprezenta prin reprezentaţi, cetăţenii noilor democraţii au reacţionat, bineînţeles, pe măsura vremurilor şi a experienţei. La început, cu entuziasmul şi implicarea emoţională pe care numai o perioadă de abstinenţă civică forţată le puteau genera, apoi, treptat, cu o tot mai vizibilă dezangajare, pe care numai dezamăgirile repetate o puteau determina. În numai douăzeci de ani, estul Europei s-a racordat cu succes vestului – însă doar la capitolul procentajului tot mai scăzut de prezenţă la urne, rezultat al imposibilităţii reale de a împiedica autonomizarea tot mai accelerată a celor aleşi de cei care i-au ales. Aşa cum a fost identificată la nivel public, ca sumă a tuturor intereselor opuse celor populare, clasa politică renăscută în postcomunism şi-a pierdut forţa de catalizator al societăţii; şi, prin urmare, legitimitatea, în acelaşi fel în care birocraţia şi formalismul partidelor din Europa de Vest au condus şi ele la o fractură socială similară. În sfîrşit, putem vorbi şi de sincronism.
Dar pe măsură ce viziunile oamenilor politici şi a partidelor începeau să capete aceeaşi culoare, în Est cel puţin, jocul democratic s-a transformat pe nesimţite într-unul populist. Astfel, formaţiunile politice s-au obişnuit să propună alegătorilor singura formulă încercată cu succes de-a lungul vremii – identificarea duşmanului. Cu minime variaţii, mecanismul acesta funcţionează în formulă cîştigătoare de cel puţin zece ani. Mai întîi, fantasma: normalitatea; apoi, orizontul de sens: integrare europeană, atragerea de capital, lupta împotriva comunismul; la sfîrşit, finalitatea: normalizarea. În contextul societăţii româneşti, acest deziderat înseamnă pur şi simplu delegitimarea oricărei manifestări critice la adresa noului consens neoliberal, pe care, pînă de curînd, cu puţine excepţii, nici măcar stînga nu se obosea să-l conteste. De la ideile socialiste pînă la revendicările sindicale, totul concură în a strica fragila armonie la care cu greu am reuşit să ajungem – cu toţii, mai puţin o mînă de nemulţumiţi: salariaţi, pensionari, şomeri, foşti comunişti, actuali capitalişti, viitori miniştri; altfel spus, majoritatea societăţii. Şi totuşi, relegitimarea guvernanţilor prin discurs ostensiv, altfel spus prin indicarea directă a inamicilor publici întruneşte un oarecare acord spontan, pe care explicaţia manipularii fondului feroce al „omului” sau cea a discernamîntului distorsionat al „românului” îl caricaturizează pînă la grotesc. De fapt, acest discurs s-a dovedit cîştigător pentru că urmează reţeta clasică a populismului: el porneşte de la nişte probleme adevărate, însă răspunsul pe care îl oferă este unul fals; iar cel mai simplu mod de a proba acest lucru e să-l supunem probei realităţii. Cu alte cuvinte, să vedem cum anume au fost recodate problemele societăţii, ce soluţii au fost iniţial propuse şi care au fost mai precis măsurile adoptate.

Intenţia dosarului de faţă este de a pune în evidenţă, simultan, distanţa care separă cuvintele de fapte şi legătura dintre ideologie şi guvernare. Despre alegeri se vorbeşte intens numai în campaniile electorale. Atunci, gesturile, vorbele, programele sînt urmărite cu o atenţie care nu exclude nici speranţele inocente, nici partizanatul subînţeles, nici suspiciunea oarbă. Adevărare probleme ies la lumină, dar şi false probleme sînt puse în lumină. Totul concură pentru a crea impresia că „lucrurile ultime” sînt pe cale de a fi rezolvate doar pentru că au fost rostite. Urmează „marea confruntare” şi, după rezultat, un pahar de şampanie sau o farfurie de colivă. Iar apoi, „marea tăcere”. Cîştigătorii sînt cîştigători tocmai pentru că au cîştigat şi nimeni nu pare să-şi mai amintească cum de au cîştigat; de ce, nu de cine au fost votaţi. Prăpastia dintre teorie şi practică se deschide cu fiecare mişcare postelectorală. Ce s-a ales din celebra lupta împotriva corupţiei? Sau, mai recent, din bătălia contra mogulilor? Există, în viaţa noastră politică, vreun raport între cuvinte şi lucruri? În definitiv, este vorba de o interogare a practicii democraţiei aşa cum s-a construit în anii din urmă. Prin intermediul acestui dosar intenţionăm să punem în discuţie alegerile şi în afara cadrului electoral; să ridicăm cîteva întrebări atît despre fundamentele planurilor şi promisiunilor electorale, cît şi despre aplicaţii şi repercusiunile lor sociale. Căci nimic din ceea ce vizează sfera publică nu ar trebui să fie de la sine înţeles, pentru că aceasta se edifică permanent la intersecţia voinţelor şi valorilor, intereselor şi ideilor, majorităţilor şi minorităţilor. Dacă reprezentativitatea este o chestiune ce ne priveşte pe toţi, ar trebui s-o privim şi noi în fiecare moment. Atîta timp cît sîntem reprezentaţi, altfel spus atîta timp cît în numele nostru se iau decizii, este firesc să încercăm a înţelege ce anume se decide. La mijloc se află însăşi democraţia, care nu e un obiect, ci o relaţie între subiecţi.

Dacă poziţiile exprimate în materiale care urmează nu sînt neutre, ele sînt astfel pentru că realitatea însăşi nu este niciodată neutră. Ceea ce le confirmă sau le infirmă este, cu siguranţă, realul. În teorie, ficţiunea neutralităţii a fost demascată de ceva vreme – la fel şi în practică. A nu fi neutru nu înseamnă automat a te situa în afara adevărului.