Noul cod al muncii va fi mai dur cu angajaţii, anunţă ziarele pe un ton vag dezaprobator. Forţa de muncă trebuie „educată şi responsabilizată”, dresată, forţată la obedienţă definitivă şi contractuală printr-o negociere individuală a relaţiei dintre angajat şi angajator, adică prin abandonarea premisei fundamentale a contractului colectiv de muncă, şi anume că pentru îndeplinirea sarcinii X la un nivel calitativ mediu Y sunt necesare o înzestrare medie şi o durată medie calculabilă. Un regres istoric evident: ceea ce capitalismul ajunsese într-un tîrziu să recunoască – faptul că munca este socială, iar muncitorul parte a unui proces social al muncii (de unde şi contractul colectiv) – pare astăzi uitat, poate şi pierdut.
Altfel spus, De la fiecare după posibilităţi – o răsturnare perversă a sensului dictonului marxian, căreia îi conservă, deci, numai prima jumatate –, nu şi fiecăruia după nevoi. De la fiecare după posibilităţi înseamnă acum: dă tot ce poţi, sunt destui care îţi vor locul.
Practic, nu rămîn prea multe alternative, slavă domnului. În sfîrşit, situaţia de fapt obligă la mobilizare. Ori angajaţii din sectorul public şi din cel privat, oameni care nu aveau şi nici nu voiau să aibă pînă acum nimic de-a face unii cu alţii, se asociază şi se organizează pentru o rezistenţă comună împotriva şantajului cu munca – aşa cum încep să o facă deja clienţii nemulţumiţi ai băncilor –, ori vor fi nevoiţi, în scurt timp, să concureze între ei pentru tot mai puţine slujbe, asupra cărora nu vor mai putea exercita nici o formă de control exterior, punîndu-şi la bătaie doar anduranţa la cea mai crîncenă exploatare. (Fiindcă despre controlarea conţinutului şi semnificaţiei propriei munci nici nu mai poate fi vorba încă de la începuturile capitalismului, dar cu asta deja ne-am obişnuit.)

În folosul cui? În folosul acelora care au nevoie de tot mai puţină forţă de muncă, acelora cărora productivitatea crescîndă a muncii angajaţilor le permite să „elibereze”, să se lipsească de un număr tot mai mare de angajaţi, deci în folosul acelora de care indivizii, în unica lor calitate esenţială de forţă de muncă, depind tot mai mult pentru a supravieţui. În folosul patronilor.
Mi s-ar putea aminti că ceea ce e util pentru patroni e util pentru societate; dar cei care mai au încă naivitatea să aprobe înăsprirea condiţiilor de angajare de dragul unei necesităţi sociale implicite ar trebui mai curînd să se întrebe dacă avem, cu adevărat, nevoie de toate activităţile etichetate actualmente drept muncă şi remunerate printr-un salariu. Aşa cum n-ar fi rău ca cei care militează, exact pe dos, pentru crearea cu orice preţ a mai multor locuri de muncă pentru ca mai mulţi oameni să aibă acces la resursele condiţionate de angajări să se întrebe şi ei dacă nu cumva filantropia socială e condamnată la un faliment real cîtă vreme nu ieşim din logica producţiei capitaliste. Dacă nu ar fi, aşadar, mai raţional ca, dimpotrivă, în loc să multiplicăm sectoarele de activitate birocratică, de marketing, publicitate, media etc., cărora le corespund doar nişte pseudonevoi sociale şi care nu mai cer, dealtfel, decît cunoştinţe şi competenţe fictive, iar asta doar pentru a nu lăsa rata şomajului să crească şi pentru a asigura, pe de altă parte, noi cîmpuri destinate circulaţiei şi sporirii capitalului, să nu mai muncim deloc. Sau aproape deloc. Oricum, puţin de tot. Atît cît e nevoie. Iar împărţirea resurselor de trai să nu mai fie condiţionată de munca salariată.