Titlul prezentei scrieri nu are nicidecum o tentă ironică. Legea organică a Ungariei – care deja nu se mai identifică cu Constituţia Republicii Ungare – are o importanţă majoră, iar eu sunt convins că întemeietorii Sistemului Naţional de Cooperare îşi vor avea locul în istoria Europei de Est.

Nu ştiu în ce măsură sunt conştienţi elaboratorii noii constituţii de tradiţiile pe care le întrerup, respectiv de cele pe care le continuă, de ce se va încheia şi de ce se va sintetiza, însă acest lucru se va putea afla destul de simplu, iar eu – deşi de regulă sunt nemulţumit de calitatea polemicii politice din Ungaria – am citit de această dată mai multe texte excepţionale pe temă, astfel încât nu va trebui să intru în detalii acolo unde alţii au oferit deja o analiză reuşită.

Noua constituţie, Grundgesetz-ul, se distanţează în mod evident de mentalitatea liberală privitoare la legea organică şi la dreptul public, caracteristică perioadei „tulbure şi de tranziţie” de după schimbarea regimului politic. Ceea ce este poate mai puţin evident este faptul că se distanţează şi de structura principiilor de bază ale dreptului natural modern, care la rândul său are o dublă origine: antică şi catolică. Constituţia precedentă (a republicii) a considerat drepturile omului ca fiind absolute, ca drepturi inalienabile conferite tuturor cetăţenilor încă din momentul naşterii, în cazul nostru tuturor cetăţenilor maghiari, şi mai ales celor născuţi în Ungaria. Noul Grundgesetz realizează un fel de paralelă confuză: există obligaţii – fără a fi însă detaliate –, în timp ce în unele cazuri (mai ales în sfera aşa-numitelor drepturi sociale) asigurarea drepturilor constituţionale devine obligaţia statului numai în cazul în care cetăţenii îndeplinesc la rândul lor anumite obligaţii care urmează a fi stabilite ulterior de lege sau de autoritate, obligaţii similare parcă unui contraserviciu.

Acest lucru este în contradicţie cu interpretarea uzuală a drepturilor omului şi conferă o calitate relativă tuturor obligaţiilor pe care statul le împlinea – sau ar fi trebuit să o facă – în mod necondiţionat şi fără rezerve. Iar aceasta constituie o schimbare imensă, aici noua lege organică se diferenţiează nu numai de dogmatica constituţională, de drepturile omului din majoritatea statelor care se consideră state „democratice”, ci contrazice chiar şi nenumărate tratate şi convenţii internaţionale, care – în teorie – sunt efective şi în Ungaria, dar pe care majoritatea instituţiilor judecătoreşti din Ungaria nu le iau în considerare. În ultimii douăzeci de ani nu a existat o diferenţă la nivelul textului între constituţia republicii şi „doctrina” internaţională, mai ales în ceea ce priveşte doctrina dreptului european fundamental. Desigur, nimeni nu poate să presupună că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Carta ONU în vigoare între 1947 şi 1989 sau reglementările ulterioare ar fi fost respectate la noi (sau oriunde), însă după 1989 nici un om care se respectă nu ar fi putut declara în public că ea nu trebuie respectată. Nici acest Grundgesetz postrepublican nu declară public acest lucru, însă condiţionarea drepturilor fundamentale, relativizarea lor indică deja o nouă direcţie. (Această observaţie este independentă de concepţia mea filosofică cu privire la teoria dreptului natural.)

Legea organică a Ungariei relevă fără a lăsa urme de îndoială că fundamentarea ideologică a Sistemului Naţional de Cooperare – intens dezbătută vara trecută atât în Parlament, pe-atunci formal încă parlamentul republicii, cât şi în presa conservatoare – n-a fost altceva decât pierdere de vreme. Principiile după care s-au ghidat în acea fundamentare au fost abandonate. Critica conservatoare – etichetată (pe nedrept) ca fiind comunistă de contracritica neoconservatoare şi simpatizând cu guvernele de centru-stânga – a descris anul trecut regimul moştenit de statul lui Orbán drept un regim de ultrapiaţă, individualist şi supercapitalist. Noul regim a fost numit o formaţiune statală a comunităţii, solidară, socială şi „organică”, care se va opune atomizării postmoderniste, egoismului şi anarhiei, un regim guvernat de coeziune, unitate şi solidaritate, precum şi de o etică care va limita semnificativ principiul profitului.

În momentul de faţă nici vorbă de aşa ceva. Noua constituţie, legea fundamentală, promovează acea dogmă neoliberală-neoconservatoare în actul juridic suprem al statului maghiar conform căreia nu pot exista „drepturi colective” şi în optica căreia „drepturile de-a doua generaţie” nu dispun de statutul „clasic” al drepturilor fundamentale, cel puţin nu în sensul liberal al noţiunii, astfel încât nu-şi au locul în constituţia sau în dreptul constituţional restrâns sau mai amplu. Astfel, în această privinţă Grundgesetz-ul „postrepublican” merită pe deplin aprecierea neoconservatorilor.

Acest aspect al legii organice a stârnit ceva controverse şi în tabăra „dreptei naţionale”. În cadrul unui articol mult superior performanţei sale personale, publicat în Magyar Demokrata [!] la data de 23 martie, Péter Farkas Zárug, un veritabil politolog de dreapta, a enumerat punctual limitarea nemiloasă a drepturilor sociale, indicând exact acele locuri în care constituţia republicană a fost mult mai îngăduitoare decât cea nou promulgată. Este interesant (chiar dacă neobişnuit) să mergem pe urmele lui în prezentarea acestei liste:

În constituţia republicii, „toată lumea are dreptul la muncă”.
În legea fundamentală postrepublicană „toată lumea are obligaţia de a contribui în măsura capacităţiilor şi posibilităţiilor sale la prosperitatea comunităţii”.

Are dreptate Zárug atunci când vede o analogie între această normă şi legenda neoliberală-neoconservatoare a „grijii de sine”.

Constituţia republicii declara că: „toată lumea are dreptul la plată egală pentru o muncă de valoare egală, fără nici un fel de discriminare”, precum şi că „toţi muncitorii au dreptul la o plată care să corespundă cantităţii şi calităţii muncii depuse”. Noul Grundgesetz nu pomeneşte deloc de plata muncii, afirmând numai că „toţi muncitorii au dreptul fundamental la condiţii de muncă care să le respecte sănătatea, siguranţa şi demnitatea” – adică un mai nimic
Conform constituţiei republicii, „cei care locuiesc pe teritoriul Republicii Ungare au dreptul la sănătate fizică şi mintală de cel mai înalt nivel”, în timp ce noua lege fundamentală afirmă că „toată lumea are dreptul la a-şi păstra sănătatea sa fizică şi mintală”, fenoment considerat de autorul citat din Magyar Demokrata o „retrogradare brutală” – şi chiar dacă această formulare e cam pompoasă, nu putem să nu fim de acord cu ea.

În spiritul constituţiei republicii, „cetăţenii Republicii Ungare au dreptul la siguranţă socială”.
Noua lege organică formulează că „Ungaria depune eforturi pentru a oferi tuturor cetăţenilor săi siguranţă socială”.

Zárug identifică originile acestei declaraţii în „concepţia statului minimal al liberalilor”, având dreptate şi de această dată.
Publicistul întru-totul devotat guvernului nu a avut probleme în a efectua analiza contrastivă, presa opoziţiei, botezată (în mare parte eronat) „de stânga” nu prea insistând asupra acestor aspecte, amintindu-le doar pe alocuri. Iar după ce această omisiune a fost constatată, aş dori să mă ocup acum de semnificaţia şi importanţa acestor schimbări.
Noua lege organică instalează un regim care – în ciuda sugestiilor grijuliu voalate de către coaliţia Fidesz-KDNP pe când se pregătea pentru alegeri – nu numai că va continua politica guvernului Bajnai (caracterizată de încercările de reechilibrare, efectuate prin reducerea serviciilor publice din domeniul asigurării şi siguranţei sociale, prin diminuarea venitului brut, şi în general, prin măsuri de austeritate), ci chiar consfinţeşte această politică şi o ridică la nivelul de lege fundamentală a unei ţări. (Şi, în ciuda nevoii presante , nu se pronunţă asupra dreptului de locuinţă. În mod similar, lipsesc din noua lege organică drepturile ecologice.)

Limitarea dreptului la grevă, introducerea unui impozit profund nedrept (flat tax), atacul la adresa pensiei pentru invalizi şi la cea cu dispensă de vârstă, înjumătăţirea salariului pe timpul concediului medical, limitarea asigurării ajutorului de şomaj la trei luni (ceea ce înseamnă de facto desfiinţarea ajutorului de şomaj), limitarea ajutorului social de tot felul de condiţionări absurde, coborârea plafonului de vârstă al şcolarizării, planurile privind reducerea numărului de studenţi (şi a instituţiilor de învăţământ superior), „tăierea fondurilor” într-o măsură de-a dreptul şocantă în sectoare precum sănătatea, transportul public, infrastructura şi cultura, concedierile colective în administraţia publică şi în instituţiile media non-profit: toate acestea nu peste mult timp vor deveni nu măsuri inevitabile din cauza regimului de austeritate, ci obligaţii consolidate prin constituţia ţării.

Graţie şi contextului actual dat de noua lege a mediei, chiar dacă nu el este principala cauză, majoritatea cetăţenilor noştri nici nu sunt conştienţi de această turnură antisocială a procesului constituţional, care astfel nici nu are cum să provoace reacţii şi rezistenţă. Concetăţenii noştri vor simţi doar consecinţele şi numai Dumnezeu ştie pe cine vor da vina pentru această situaţie. Poate pe Fondul Monetar Internaţional, sau pe Comisia Europeană, poate pe întreprinderile multinaţionale. În orice caz, vor da vina pe străini. Cu siguranţă nu-l vor învinui pe Orbán Viktor, ctitor al.

Constituţiile sociale reprezintă o noutate din punctul de vedere al istoriei dreptului. Cele care insistă cel mai mult că drepturile „muncii” primează asupra capitalului, respectiv cele care subliniază obligaţia statului de a asigura un trai decent cetăţenilor săi, sunt acele constituţii care au rezultat după cel de-al doilea război mondial în urma înţelegerii dintre coaliţiile antifasciste ale partidelelor creştin-democrate, socialiste şi comuniste.
„Statul bunăstării” al Europei moderne a luat fiinţă în mod catartic în urma efectului cumulat al mişcărilor muncitoreşti occidentale şi al „democraţiilor populare” (blocul estic) din zona de influenţă sovietică, precum şi în contextul unei atitudini generale a poporului, care nu a mai acceptat orânduirea antebelică.

Echitatea socială, traiul garantat, locuinţa, sănătatea, gratuitatea şcolarizării, vacanţele ieftine, sportul, transportul în comun, cultura ieftină, dreptul muncitorul de a participa şi în gestiunea firmelor private (Mitbestimmungsrecht): aceasta a fost „democraţia industrială” şi cultura „consumatorului”, garantată constituţional în mod direct sau indirect în perioada „trente glorieuses”, adică în perioada celor treizeci de ani glorioşi (1945–1975) din Europa de Vest, care a fost însoţită de un conformism şi o autocenzură teribilă. Statele cu sisteme politice de tip sovietic (mai ales după 1956, după cel de-al XX-lea congres al PCS şi revoluţia maghiară) au depus eforturi în a instala fiecare în parte varianta estică a „statului de bunăstare”, realizând chiar succese temporare pe ici-colo. Sfârşitul acestei perioade e marcat, prin convenţie, de succesul electoral al lui Mrs. Thatcher. Turnura neoconservatoare are astăzi şi ea treizeci de ani – şi în momentul de faţă vedem deja că aici se încadrează aşa numitele reforme de piaţă ale unor state din fostul „bloc estic”, reforme care nu s-au concretizat într-un progres economic mai mare şi nici într-un nivel mai ridicat al vieţii decât cel înregistrat la concurenţii lor, care s-au ţinut de metodele economiei planificate – iar rezultatele sunt foarte similare cu cele ale „statului bunăstării”: îndatorarea şi imposibilitatea de finanţare.

În ciuda discursului ocazional „anticapitalist”, „antipiaţă” din partea Fidesz, „redistribuirea perversă” ( transferul veniturilor de la săraci la cei bogaţi, de la muncă la capital) continuă nestingherit, deşi politica regimului Orbán arată o uşoară preferinţă pentru clasa înalt-mijlocie (în defavoarea capitalului major global), spre deosebire de precursorii săi „de stânga”.

Aşa cum am mai spus, noul Grundgesetz condiţionează de „activitatea în folosul comunităţii” toate contribuţiile sociale, lucru care, la rândul său – dacă luăm în calcul că asigurarea locului de muncă nu mai este obligaţia statului, însă că prestarea muncii este o obligaţie şi nu un drept al cetăţeanului –, rezultă în două concluzii coercitive atât pentru legiuitor, cât şi pentru deţinătorul de capital şi cetăţeanul fără venituri de capital. Statul maghiar „postrepublican” face o diferenţă morală şi juridică între persoane producătoare de valori care se pretează schimbului (capitalişti ŞI muncitori angajaţi), respectiv persoane neproductive, excluse din producţie (şomeri, pensionari, studenţi, membri ai precariatului – adică acei noi proletari care nu au un loc de muncă stabil, câteodată au nevoie de ajutor social şi care trăiesc de pe o zi pe alta –, intelectuali, bugetari, bolnavi, invalizi, casnici).

Toate acestea sunt amplificate de înăsprirea măsurilor represive din dreptul penal care vizează subproletariatul sau „underclass”-ul („legea celor trei lovituri” – three-strikes-law, reducerea vârstei minime a răspunderii penale, mărirea disproporţionată a pedepselor pentru cele mai mărunte contravenţii, iar acum „reala detenţie pe viaţă”), sugerând măsuri poliţieneşti în încercarea de a soluţiona conflicte sociale.

Am amintit aceste aspecte pentru a ilustra caracterul de discriminare generală a actualului proces constitutiv şi legislativ, căci acesta este contextul (cadrul) în care trebuie să interpretăm desfiinţarea drepturilor sociale. Neoconservatorismul naţional încă nu a atentat la desfiinţarea expresă şi publică a echităţii de drept dintre cetăţeni, însă se apropie vertiginos de acest punct. Constituţia republicană insista asupra mitului privind natura absolută şi fără restricţii a drepturilor fundamentale – printre care se numără şi drepturile sociale –, însă noua lege organică postrepublicană şi antirepublicană creează un nou mit, conform căruia exercitarea (posibilitatea exercitării) drepturilor fundamentale trebuie meritată în faţa autorităţii statale.

Aici se încheie consensul care a guvernat democraţiile civice după cel de-al doilea război mondial. Noul stat maghiar declară război nu numai stângii maghiare, aflate în prezent în minoritate, umilind-o (şi umilind astfel o treime din opinia publică) în mod constant, atât simbolic, cât şi la nivelul persecuţiei cotidiene, ci şi societăţii maghiare, efectuând o transformare în care majoritatea nevoiaşă a societăţii devine din client forţat al statului (înzestrat cu drepturi şi demnitate) un supus aflat la voia statului; iar el, statul, omite să informeze această majoritate despre intenţiile sale. Chiar mai mult: foloseşte media ca să ascundă publicului ce i se pregăteşte.

Adepţii noului regim spun în patronilor lor că nu dau ordin să se tragă; ba chiar că, deocamdată, ne lasă să ne exprimăm opinia în ziarele fără prea mare influenţă. Şi au dreptate. De violenţă ar fi nevoie numai dacă poporul maghiar ar şti ce se pregăteşte împotriva lui.

(trad. Kovács Eszter)

http://tamas.gaspar.miklos.nepszava.com/2011/03/29/az-uj-alkotmany-tortenelmi-jelentosege/