Panica generată de viziunea apocaliptică a revenirii la putere a comuniştilor, neo-comuniştilor, cripto-comuniştilor nu e un sindrom al campaniei electorale din 2009. După 1989 fantoma comunismului a bîntuit luările de poziţie ale candidaţilor pentru care eşecurile tranziţiei puteau fi explicate doar ca un efect pervers al trecutului comunist şi pentru care fiecare tur de scrutin era o mişcare revoluţionară de depăşire a formelor maladive ale capitalismului. Dar discursul anticomunist al lui Traian Băsescu în 2009 a suferit mutaţii ce îl distanţează semnificativ de retorica campaniilor precedente.
Chiar ca victimă a mogulilor şi a campaniilor lor mediatice, în 2009 Traian Băsescu s-a transformat din activist în huligan. Orice discurs sau dezbatere majoră care l-a implicat pe Traian Băsescu în cadrul campaniei a cuprins, pe lista scurtă a realizărilor din timpul primului său mandat, condamnarea oficială a comunismului. Felul în care aceasta a fost instrumentalizată în cadrul campaniei e simptomatic pentru eforturile recente ale PDL-ului de a-şi cîştiga o poziţie privilegiată în raport cu trecutul comunist. În 2004 Traian Băsescu nu se putea înscrie în nici un fel în linia anticomunismului militant. În campania din 2004 viitorul preşedinte îi întreba pe Adrian Năstase ce fel de blestem s-a abătut asupra poporului încît e forţat să aleagă între doi foşti comunişti. Atunci gestul individual de detaşare şi asumare a propriei biografii era garantul despărţirii lui Traian Băsescu de trecutul comunist. În 2009 însă imaginarul Revoluţiei şi al Pieţei Universităţii deveneau instrumente retorice prin care electoratului i se aducea aminte că poate din nou să devină un actor activ în lupta anticomunistă, sub patronajul lui Traian Băsescu. În urma protestelor ce au urmat vizitei la Timişoara a lui Mircea Geoană presa a relatat pe larg despre manifestările anticomuniste şi eforturile celor care ieşeau în stradă pentru că nu doreau să vadă Revoluţia confiscată de către PSD. Identitatea PSD-PCR era realizată încă o dată, puţin contează că în spatele gestului care a stîrnit elanul protestatar (“Vrancea nu e roşie!) s-au aflat PNŢCD-ul şi PNL-ul, două partide în al căror discurs anticomunist protestatarii ar fi putut probabil să găsească o continuitate istorică măcar. Faptul că sub semnul amneziei istorice PDL-ul a reuşit să-şi acopere trecutul de colaboraţionist atît de mult hulit în cadrul propriei agende de pedagogie socială e în mare măsură irelevant. Ceea ce însă a reuşit Traian Băsescu prin instituţionalizarea opoziţiei anticomuniste în foruri ştiinţifice e să propună un principiu de legitimare care consolidează agenda anticomunistă în timp ce refuză sau marginalizează pînă şi temeiurile de legitimare ale celor care au fost în mod sistematic solidari agendei anticomuniste.
În urma protestelor care au urmat vizitei lui Mircea Geoană la Timişoara Traian Băsescu declara mişcat “mai rămîne să le spuneţi huligani”, în timp ce denunţa televiziunea aservită mogulilor. Solidarizarea cu huliganii a fostului comunist din 2004 i-a fost permisă însă lui Traian Băsescu de către ceea ce e descries recurent drept curajul de a condamna oficial comunismul[2]. Forma în care Traian Băsescu a ales să condamne comunismul nu e arbitrară. Documentul care a stat la baza declaraţiei oficiale de condamnare a comunismului este Raportul Final al Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Înainte de înfiinţarea Comisiei Traian Băsescu şi-a exprimat nu o dată rezervele faţă de posibilitatea unui astfel de gest, ajungînd să decidă că doar pe baza unui raport ştiinţific o asemenea condamnare ar fi posibilă. “Raportul Tismăneanu este documentul care a pus capăt comunismului în România, cînd l-am prezentat eu în Parlament”[3], e o declaraţie care surprinde cu exactitate demersul preşedintelui. O dată cu condamnarea oficială a comunismului raportarea lui Traian Băsescu la trecutul comunist şi-a găsit un girant mai puternic decît propria sa persoană, şi anume ştiinţa. Convocată să investigheze un verdict prestabilit, Comisia Tismăneanu i-a oferit lui Traian Băsescu instrumentele dislocării propriei sale memorii în favoarea îmbrăţisării anticomunismului ştiinţific. Preşedintele a cerut dovezi ştiinţifice cu privire la natura criminală a regimului comunist iar ca şi bonus a primit un îndreptar ideologic care să-i permită să se imagineze, paradoxal, ca arhitect al unei opere de reformă morală. Faptul că şi-a însuşit acest proiect e poate cel mai bine ilustrat într-una din declaraţiile sale ce au urmat decesului lui Lech Kaczynski, cînd acesta a declarat că se vede ca şi continuator al proiectului de recuperare “a istoriei măcar din punct de vedere moral”. Dar încercarea sa de a se situa în descendenţa dreptei naţionalist conservatoare (în mod ironic ca şi candidat al unui partid al cărui desuuet trecut de centru stînga a fost victima aceluiaşi proces de amnezie instituţionalizată) e un model pentru felul în care preşedintele, principalul elev la şcoala de pedagogie şi reformă morală a intelectualilor neoconservatori, îşi imaginează rolul său de instructor popular. El nu a crescut în paradigma totalitară, a învăţat paradigma totalitară.
Fundamentarea unei opere de reformă morală nu putea fi obţinută de către preşedinte decît printr-un verdict anistoric, iar acesta i-a fost furnizat prin medierea ştiinţei care a confirmat necesitatea condamnării ideologice a comunismului. Campaniile electorale din 1992 sau 1996 au fost puternic marcate de către problematica anticomunistă, dar aceasta era ancorată (fie că vorbim de PAC, PNL, PNŢ sau CDR) într-o istorie a disidenţei sau a persecuţiei de către regimul comunist. Anticomunismul lui Corneliu Coposu se revendica şi se legitima prin memoria personală a experienţei totalitare, în timp ce anticomunismul lui Nicolae Manolescu stătea sub semnul disidenţei (istoricul propriu zis al acesteia e aici irelevant). Memoria însă nu e un partener strategic pentru Traian Băsescu, chiar şi sub agenda dreptei conservatoare aceasta îl obligă să reflecteze asupra problemei vinovăţiei colective în menţinerea la putere a regimului totalitar. Anticomunismul prezidenţial e un anticomunism epistemologic epurat de experienţa cotidiană şi personală.
Dar procesul de epurare nu i-a oferit lui Traian Băsescu doar instrumentele pentru a-şi reclădi identitatea de luptător anticomunist, forma de legitimare pe care a ales-o face ca vocea expertizei ştiinţifice să domine o serie întreagă de luări de poziţie care-i marginalizează pe cei ce şi-au construit capitalul simbolic ca şi anticomunişti angajaţi prin gesturi individuale. Preşedintele a acuzat prezenţa lui Mircea Geoană la Timişoara spunînd că acesta s-ar fi putut afla acolo doar dacă ar fi făcut dovada detaşării de trecutul comunist. Desigur, această posibilitate, fie ea şi necesară, îi era refuzată oricum oponentului întrucît în mod sistematic Traian Băsescu a declarat că adevăratul său opozant e Ion Iliescu. Dar formula în care Traian Băsescu a ales să se distanţeze de trecutul comunist i-a permis şi să îşi construiască gestul ca şi exhaustiv. Declaraţia lui Emil Constantinescu prin care a prezentat scuze tuturor victimelor regimului comunist a devenit dintr-o dată doar simbolică. Pentru prima dată Traian Băsescu a lansat o condamnare oficială. Desigur, fără valoare juridică Raportul Final CPADCR se situează în aceeaşi zonă a simbolicului. Discursul preşedintelui în Parlament are un statut legal cel puţin incert şi în nici un caz nu constituie un instrument legislativ. Dar gestul de condamnare, cu girul ştiinţei, a fost înscenat astfel încît să îi permită lui Traian Băsescu să afirme că ar fi primul care a condamnat regimul comunist. Conform propriilor sale declaraţii, se pare că şi ultimul, ceea ce cel puţin în logica suspendării oricăror naraţiuni concurente cu privire la trecutul comunist şi la înţelegerea sa ne plasează cu siguranţă în zona posibilului.
Experienţa cotidiană a comunismului e negată şi deoarece ea le oferă aşa zişilor nostalgici comunişti instrumentele pentru a denunţa identitatea comunist-postcomunism. În prima conferinţă de presă organizată de IICCMER după reorganizarea sa, preşedintele executiv, Ioan Stanomir, declara că Institutul are rolul de a lupta împotriva celor care au o memorie pozitivă a perioadei comuniste, a celor care asociază comunismul cu stabilitatea locului de muncă. Aceasta e doar una din afirmaţiile care surprinde funcţia de pedagogie socială pe care şi-o asumă noua organizaţie. Membrii noii structuri de conducere sunt cei la şcoala cărora Traian Băsescu s-a putut transforma în militant anticomunist, pentru că aceştia i-au furnizat nu doar analize istorice ci verdicte ideologice. Verdictul ideologic, desigur, nu a fost obţinut prin abstracţie. Istoria a fost invocată pentru a confirma verdictul ideologic, iar realizările se validează reciproc. Vladimir Tismăneanu confirmă valoarea muncii sale prin penetrarea politicului (declaraţia lui Traian Băsescu e dovada imbatabilă a funcţiei practice a Raportului Final) iar Traian Băsescu ne reaminteşte că gestul de condamnare a comunismului e apărat de dovezi ştiinţifice.
Toate acestea conlucrează pentru a confirma că esenţa hegemoniei nu e manipularea, ci legitimarea. Felul în care platforma anticomunistă a lui Traian Băsescu a fost îmbrăţişată în timpul campaniei susţine verdictul gramscian al reproducerii relaţiilor de dominaţie prin menţinerea unui univers simbolic cu sprijinul grupurilor subordonate. Cei care au ieşit în stradă pentru a apăra ţara de revenirea comuniştilor la 20 de ani după căderea regimului comunist au reprodus nu doar convenabila identitate PSD-PCR ci şi-au definit activitatea prin categoriile unui imaginar epurat de orice fel de conotaţii de clasă. Anticomuniştii sunt tinerii protestatari care simulează solidaritatea prin lozinci al căror potenţial revoluţionar a fost excizat, identificarea cu categoriile unui imaginar benign care a fost despărţit de orice posibilitate de opoziţie împotriva unui opozant real. În timp ce Revoluţia a devenit a tinerilor şi a studenţilor mai degrabă decît a muncitorilor (dimensiunea de clasă a revoltei fiind una dintre ultimele amintiri dezirabile pentru capitalismul progresist), nemulţumirile majore ale simpatizanţilor lui Traian Băsescu ne aduc aminte că a te despărţi de ideologia liberală înseamnă a păcătui.
Dacă intelectualii organici ai lui Traian Băsescu au fost investiţi cu responsabilitatea raţionalizării şi organizării hegemoniei dreptei conservatoare, aceasta nu s-a făcut împotriva agendei populiste a preşedintelui ci prin cooptarea ei. Agenda anticomunistă fundamentată ştiinţific se foloseşte de formule ce amintesc de felul în care regimul comunist manipula instrumentele de propagandă împotriva fascismului. Retorica comunistă pentru care discursul istoric era principalul garant subsuma manifestărilor fasciste o paletă largă de manifestări antisistem. Asemeni fascismului, reconstrucţia istorică a trecutului comunist are două dimensiuni principale: comunismul a fost impus din afară şi a fost întotdeauna urît local. Definit în funcţie de aceste două axe, anticomunistul Traian Băsescu poate să conjure naţiunea în timp ce instigă la solidarizare cu revolta instituţionalizată.
Pînă în 2009 Traian Băsescu a înţeles că într-adevăr cea mai gravă crimă a claselor defavorizate e să scrie istoria în termenii stabiliţi de ele. Aşa că legitimîndu-şi opţiunile morale prin mediere ştiinţifică, Traian Băsescu a reuşit să înţeleagă, să îşi asume şi să predea principiul scrierii şi rescrierii istoriei. Prin decret prezidenţial, anticomunismul s-a transformat în opţiune necesară dar istoriile celor care nu făcuseră paşii în direcţia gestului aparent exhaustiv de condamnare (în ciuda istoricului de militanţi anticomunişti) au fost marginalizate. Cu lecţia de revoltă morală învăţată la şcoala de partid, Traian Băsescu ne-a adus aminte să ne întrebăm ingenuu dacă există vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat, ca fiind comunist, de către adversarii săi de la putere.

[1] Traian Băsescu în cadrul mitingului de la Timişoara din 7 noiembrie 2009 (http://www.basescu.ro/miting-timisoara)

[2] Una din ilustrările paradigmatice pentru felul în care Traian Băsescu a mobilizat imaginarul anticomunist mistificator o reprezintă folosirea termenului de „scandal” în cadrul unui discurs din campania de anul trecut (http://www.basescu.ro/miting-timisoara). Preşedintele vorbeşte despre felul în care „televiziunile mogulilor” au definit condamnarea comunismului drept „scandal”, lăsînd impresia că ar fi avut de confruntat o presă ostilă gestului său. Termenul recurent de „scandal” a fost însă predominant folosit pentru a descrie manifestaţiile PRM-ului din cadrul evenimentului şi reacţiile ostile preşedintelui, de o presă care denunţa distrugerea caracterului solemn al momentului (solidarizîndu-se astfel cu preşedintele care se declara dezamăgit de reacţiile din parlament).

[3] http://www.gandul.info/news/raportul-tismaneanu-este-documentul-care-a-pus-capat-comunismului-in-romania-cand-l-am-prezentat-eu-in-parlament-5106604