„Vive Napoleon! Vivent les saucissons!”

„Oamenii îşi făuresc ei înşişi istoria, dar şi-o făuresc nu după bunul lor plac şi în împrejurări alese de ei, ci în împrejurări care există independent de ei, împrejurări date şi moştenite din trecut. Tradiţiile tuturor generaţiilor moarte apasă ca un coşmar asupra minţii celor vii. Şi tocmai atunci când oamenii par preocupaţi să se transforme pe ei şi lucrurile din jurul lor, să creeze ceva ce n-a mai fost, tocmai în asemenea epoci de criză revoluţionară ei invocă cu teamă spiritele trecutului, chemându-le în ajutor, împrumută de la ele numele, lozincile de luptă, costumele, pentru a juca, în această travestire venerabilă şi cu acest limbaj împrumutat, o nouă scenă a istoriei universale. Astfel Luther s-a travestit în apostolul Pavel, revoluţia din 1789-1814 s-a costumat, pe rând, în republică romană şi în imperiu roman, iar revoluţia din 1848 nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să parodieze când anul 1789, când tradiţiile revoluţionare ale anilor 1793-1795”[1].
Şi tot aşa, alegerile prezidenţiale din 2009 n-au ştiut altceva decât să se propună ca reenactement al revoluţiei din 1989, însă de data asta de sus în jos şi cu fundu-n sus: de la judeţul Vaslui, proaspăt relocalizat în Timiş, care ieşea în stradă în noiembrie anul trecut pentru a-i scoate din cetate pe ultimii bolşevici descălecaţi în zonă – Geoană şi Antonescu – şi a-şi achita astfel restanţele de eroism rămase neplătite de acum douăzeci de ani, până la fostul, actualul şi perenul nostru preşedinte care se ridica, aparent de la putere, împotriva comuniştilor, doar aparent în opoziţie, şi împlinea astfel, de sus în jos, dorinţa neamului, exprimată de jos în sus, de a scăpa de ţara de duşmani. De la un capăt la celălalt, acelaşi fenomen: tragedia de stat din 1989 repetată, în 2009, ca farsă politico-mediatică; sau, ca să fim mai exacţi: tragedia cu miros de farsă, reluată ca o farsă îmbrăcată în tragedie.
Comuniştii şi mogulii – acestea au fost cele două vârfuri de lance ideologice cu care lupta electorală a fost purtată şi câştigată, cele două găluşte pe care alegătorii le-au înghiţit fără să clipească în procesul prin care puterea s-a autoreprodus fără emoţii, mimând, tocmai, propria sa suspendare sângeroasă. Alăturarea nu e deloc întâmplătoare: mai întâi, comuniştii şi mogulii, stalinismul represiv şi capitalismul fără scrupule, ca tot atâtea extreme periculoase de care conservatorismul puştii şi curelei late, cu pâine pe vatră, Biblie pe noptieră şi ajustări structurale la locul de muncă, trebuia să se păzească şi să ne păzească. Comuniştii şi mogulii, de asemenea, şi în acest sens: ca tot atâtea etichete bine alese cu ajutorul cărora s-a încercat - şi s-a reuşit – ocultarea unor fenomene structurale prin patologizarea lor, prin excepţionalizarea lor. Despre asocierea spontană şi generală opoziţie=stânga=comunism=Gulag s-a tot scris. Despre funcţia ideologică a categoriei de moguli – mai puţin.
În imaginarul pedelist, mogulul este forma maladivă de manifestare a capitalismului, o excrescenţă prevăzută cu voință malefică, dar care demonstrează totuşi, prin apariţia sa, o teză fundamentală din doctrina partidului: şi anume că, în sfera lor de normalitate, în afara acestor excepţii regretabile, concret, până la un anumit nivel de avere, raporturile de producţie din interiorul capitalismului autohton sunt absolut corecte şi armonioase. Deci invizibile. Motiv pentru care mogulul nu este doar forma patologică de manifestare a capitalismului de la noi, ci este chiar singura sa formă de vizibilitate. Obiectiv vorbind însă, mogulul este un capitalist de succes. Că îşi desfăşoară activitatea în presă şi că extrage profit din spaţiul public nu-l face apriori mai imoral decât dacă şi l-ar extrage din petrol sau lalele. Faptul că baza lui de producţie este chiar suprastructura nu-l face mai vinovat decât sunt confraţii săi care exploatează, în linişte, dincolo de privirile vigilente ale opiniei publice. Şubrezenia logică a campaniei antimoguli nu reflectă, însă, decât gradul zero al intenţiilor sale practice – o campanie lansată pentru a fi votată, şi nicidecum aplicată. În fond, dacă problema mogulilor, i.e. a patronilor din presă, s-ar fi pus cu adevărat şi n-ar fi fost o simplă fumigenă, PDL-ul ar fi fost nevoit să formuleze singura soluţie posibilă, una care i-ar fi îndepărtat însă automat atât aura de partid de dreapta pe care şi-o tot caută, cât şi voturile electoratului său anticomunist: e vorba de un sprijin statal masiv acordat presei – adică, în termeni pedelişti, deficit bugetar, socialism, niciodată. Presa este sau sub patron, sau sub stat, adică, din nou în termeni băsescieni: sau mogulizată, sau comunistă[2]. O campanie electorală purtată şi câştigată simultan pe ambele fronturi – cel anticomunist şi cel antimoguli – nu demonstrează atât inteligenţa managerilor de campanie, cât serioasele disonanţe cognitive ale electoratului[3].
Deşi fumigenă din punct de vedere practic şi teoretic, bătălia antimoguli a produs totuşi deplasări semnificative. Aşa se face că, atunci când sabia distincţiei moguli-patroni, puşcărie-libertate s-a apropiat ameninţător, de prin Indonezia, de gâtul marii noastre burghezii, a avut loc, la scară individuală, scenariul pe care Marx îl descrie, în 18 Brumar, la scară de clasă:
„Burghezia franceză era constrânsă prin poziţia ei de clasă, pe de o parte, să distrugă condiţiile de existenţă ale oricărei puteri parlamentare, deci şi pe ale ei, iar pe de altă parte să facă de neînvins puterea executivă, care îi era ostilă… Burghezia recunoaşte că propriul ei interes dictează ca ea să se salveze de pericolul autoguvernării;… că pentru a păstra intactă puterea ei socială trebuie zdrobită puterea ei politică; că burghezii, ca particulari, pot continua să exploateze celelalte clase şi să se bucure netulburaţi de proprietate, de familie, de religie şi de ordine, doar cu condiţia ca burghezia ca clasă să fie condamnată, alături de celelalte clase, la aceeaşi nulitate politică; că pentru a-i salva punga trebuie să i se ia coroana, iar sabia care urma s-o apere trebuie totodată atârnată, ca o sabie a lui Damocles”.
Filmul concentrat al pasajului dialectic de mai sus e deja celebru: Geoană merge să se relaxeze la Vântu, Vântu pierde alegerile, dar cu ocazia asta îşi salvează averea. În mare, la nivel panoramic, episodul respectiv, ca şi urmările alegerilor prezidenţiale, respectă însă la fel de fidel verdictul lui Marx: în deplasarea continuă care se petrece în Estul Europei spre forme tot mai accentuate de democraţie prezidenţială sau guvernamentală, marea burghezie se vede nevoită să-şi sape fundamentele parlamentare şi „democratice” ale propriei dominaţii politice pentru a-şi salva, fie şi prin recursul tot mai generos la forme politice autoritare, propria putere materială. În aceste condiţii, capitalul nu face, în Estul Europei, decât să parcurgă în galop drumul pe care, în lumea întâi, s-a pornit încet, dar sigur, de câţiva ani încoace.

Cine gândeşte abstract?

„Parcela, ţăranul şi familia; alături altă parcelă, alt ţăran şi altă familie. Un număr de unităţi de acest fel alcătuieşte un sat şi un număr de sate un departament. Astfel marea masă a naţiunii franceze este formată din simpla adunare a unor mărimi denumite la fel, aşa cam, de pildă, un sac umplut cu cartofi formează un sac de cartofi. Întrucât milioane de familii trăiesc în condiţii economice de existenţă care separă felul lor de viaţă, interesele şi cultura lor de acelea ale celorlalte clase, opunându-li-se în mod duşmănos, aceste milioane de familii formează o clasă. Întrucât între ţăranii parcelari nu există decât o legătură locală, iar identitatea intereselor lor nu dă naştere unei comunităţi, unei legături naţionale şi nici unei organizări politice, ei nu formează o clasă. Ei sunt deci incapabili să-şi impună interesul de clasă în numele lor propriu, fie printr-un parlament, fie printr-o Convenţie. Ei nu se pot reprezenta singuri; ei trebuie să fie reprezentaţi”.

Să facem mai întâi un mic salt în timp, de câteva secole, până-n momentul de faţă. În încercarea sa legendară de a demonstra legitimitatea aproprierii bunurilor comune din The Second Treatise on Civil Government (1690), John Locke săvârşea un sofism simpatic – sofism care n-a întârziat să reverbereze însă, cu sunet de adevăr apodictic, în ţările postcomuniste, de vreo douăzeci de ani încoace: de la ideea că orice actor privat, în măsura în care, prin atingerea sa magică, adaugă valoare unei proprietăţi comune, este perfect îndrituit să îngrădească proprietatea respectivă şi să şi-o revendice în scopuri exclusive, venerabilul părinte al liberalismului ajunge la concluzia că îngrădirea însăşi este deja actul prin care mâna privată adaugă valoare proprietăţii comune – dacă nu altceva, măcar gardul însuşi. Pe scurt, că aproprierea prin îngrădire a spaţiului comun se autojustifică pe măsură ce se face – îşi este propriul său argument ontologic à rebours: un de facto care-şi generează, pe măsură ce se face şi pentru că se face, propriul său de jure. Pot să iau din proprietatea comună, pentru că aparent luând, în realitate dau (se înţelege: mai mult societăţii). La limită – o limită însă întotdeauna deja prinsă în calcul ca miză a întregului argument – acest enclosure of the commons este un veritabil operator ontologic: cum bunul public e prin definiţie paragină, abandon, nefiinţă, simplul gest de îngrădire şi apropriere dă fiinţă. Omnes negatio est determinatio, orice gard invocă din neantul colectiv o Proprietate Privată.
Mutatis hăt mutandis, acumularea primitivă de conştiinţă de sine în rândul tineretului est-european se produce pe căi similare aproprierii spaţiului comun la Locke: tot aşa cum îngrădirea spaţiului comun şi aproprierea sa devin autojustificate pentru că delimitarea însăşi adaugă valoarea care justifică delimitarea, la fel, subiectivarea politică şi socială a tineretului se face prin transsubstanţierea spontană a unei negaţii în ceva pozitiv. De la Radio Guerilla şi Academia Caţavencu până la Despre îngeri, limită şi ură, fără să uităm de mediul virtual, toate canalele media destinate tinerilor aruncă aceeaşi momeală ieftină şi, totuşi, irezistibilă: racolând în masă oameni de elită, aplicând o combinaţie ingenioasă de elitism şi populism, şi şoptind dulce în urechea destinatarului că urechea lui e cea aleasă, pentru că doar ea îi aude chemarea. Ca la Locke, extrăgându-se din mulţimea semenilor lor, tinerii de fapt adaugă valoare acestei mulţimi – tocmai valoarea pe care o demonstrează extrăgându-se scârbiţi din respectiva mediocritate înconjurătoare. Delimitarea de facto nu poate fi decât urma elevării spirituale, deci a delimitării de jure. Crescuţi fiind în această ideologie a elevaţiei à la baronul Münchhausen, tinerii alcătuiesc o categorie exclusiv statistică, nicidecum politică. De douăzeci de ani, sistemul public de învăţământ este ciopârţit sistematic – cu toate astea, cine îşi aminteşte ultima grevă studenţească? Ei nu se pot reprezenta, ei trebuie să fie reprezentaţi. Pe căi mult mai sofisticate, curat dialectice, tinerii noştri ajung, aşadar, la acelaşi rezultat ca şi ţăranii bonapartişti: conştiinţa lor de sine ca forţă şi actor politic nu vede dincolo de limitele propriului brand, iar voturile lor se adună precum cartofii în sac. Paradoxal, deşi toată identitatea lor de sine stă în delimitarea de ţăranii din jur, în conştiinţa şi prestaţia lor politică tinerii ajung să semene leit omologilor lor de la ţară.
Succesul electoral considerabil al lui Crin Antonescu nu este decât o urmare a acestui fapt. În primul său mandat, Traian Băsescu şi PDL-ul reuşiseră performanţa unică de a fi unit, într-o singură suflare electorală, ţăranii de prin sate cu cei de prin din cluburi şi cafenele, maneliştii şi anticomuniştii, întreg tortul GDS-ist cu tot cu cireaşa Elena Băsescu pe deasupra. Cu timpul, ruralizarea tot mai accentuată a PDL-ului a creat însă nişa pe care a ocupat-o Crin Antonescu. Băsescu nu mai era cool. Antonescu însă dădea semne că ar putea fi. N-a prea contat că liberalismul lui de „bun simţ” era, de fapt, cel mai deşănţat neoliberalism. Ce a contat a fost că era mai tânăr, mai curăţel şi mai articulat decât ceilalţi contra-candidaţi. Important a fost că Tudor Chirilă era mai simpatic atât decât Patriarhul cutare, cât şi decât nevasta domnului președinte. Calităţi abstracte, apolitice şi irelevante, însă suficiente pentru ca zeci de mii de studenţi şi tineri în general să se bulucească, pe la ora închiderii urnelor, și să voteze, într-un gest de sublim sacrificiu de sine, reducerea propriilor burse, a ajutoarelor sociale şi a subvenţiilor de stat, a viitoarelor lor posturi, pensii, salarii şi venituri, totul doar ca să-şi demonstreze că şi ei sunt mai tineri, mai curăţei şi mai articulaţi decât masa cenuşie a conaţionalilor lor. În încercarea lor de a fi mai rafinaţi şi mai inteligenţi decât oricine, ei n-au ezitat să fie mai inteligenţi şi mai rafinaţi decât propriile lor interese. Premiul de primi eroi martiri ai luptei anticomuniste li se cuvine în totalitate.

Altă forţă şi alt actor al abstracţiei: diaspora. Rupţi spaţial şi informaţional de o realitate în care şi-au mai păstrat doar proprietăţile şi odraslele, grija principală a membrilor diasporei va fi, în mod perfect explicabil, ca în ţara de origine să nu se schimbe nimic, pentru că orice s-ar schimba, ei ar fi ultimii care ar afla. Cum proprietăţile şi dorul de ele e tot ce-i mai leagă de ţară, realitatea de acasă li se prezintă într-un mod literalmente fetişizat: relaţiile sociale şi politice apar ca relaţii între obiecte. Orice schimbare politică şi socială nu poate decât să afecteze - şi doar în rău – propriile proprietăţi (şi, eventual, profitul obţinut din chiria de pe ele) uitate în ţară. Iar pe deasupra acestui pustiu de terenuri şi imobile, prin imaginarul politic al diasporei nu bântuie decât fantasme, spectre: comuniştii… mogulii… Principalele publicaţii româneşti care se vând la chioşcurile de presă din occident sunt Libertatea şi revistele cu rebusuri pentru femei. Şi cu toate astea, diaspora s-a simţit chemată de istorie să ne salveze de manipularea mediatică la care ne-au supus sistematic mogulii de presă şi baronii comunişti. Dacă, prin poziţia lor socială, în ţările de destinaţie membrii diasporei pot să puncteze pentru forţele progresiste de stânga şi centru-stânga, imaginea proprietăţilor şi a familiei lăsate în voia sorţii într-o ţară cenuşie îi obligă să joace, în cadrul luptelor politice de-acasă, aproape întotdeauna rolul de armată de manevră a forţelor reacționare. Prin natura sa, în raport cu realitatea politică din ţara de baştină, diaspora gândeşte abstract şi votează conservator. Tot aşa cum tineretul reprezintă astăzi manifestarea metrosexuală a ţărănimii, diaspora constituie manifestarea diseminată şi cosmopolită a pensionariatului. Dar ambele clase, prin conştiinţa lor de sine, prin individualismul ţanţoş şi disperat, prin gândirea lor politică abstractă şi imediată, şi, nu în ultimul rând, prin poziţia lor în cadrul capitalismului cognitiv, joacă azi rolul care, conform istoriei şi categoriilor politice clasice, i-a revenit dintotdeauna lumpenproletariatului.

Criză şi pedeapsă

„Democratul însă — pentru că reprezintă mica burghezie, adică o clasă de tranziţie, în sânul căreia se tocesc deopotrivă interesele a două clase — îşi închipuie că se situează în genere deasupra antagonismului de clasă. Democraţii admit că au în faţa lor o clasă privilegiată, dar socotesc că ei împreună cu toate celelalte pături ale naţiunii formează poporul. Ceea ce reprezintă ei este dreptul poporului, ceea ce-i interesează pe ei sunt interesele poporului. De aceea, când o luptă e iminentă, ei nu au nevoie să examineze interesele şi poziţiile diferitelor clase. Ei n-au nevoie să-şi cântărească cu prea multă minuţiozitate propriile lor mijloace. Ei n-au decât să dea semnalul, pentru ca poporul să se arunce cu toate inepuizabilele lui resurse împotriva asupritorilor. Şi dacă în realitate reiese că interesele democraţilor nu prezintă interes şi că puterea lor e neputinţă, de vină sunt sau sofiştii perfizi, care dezbină poporul indivizibil în diferite tabere duşmane, sau armata care era prea abrutizată şi prea orbită ca să priceapă că scopurile pure ale democraţiei sunt spre binele ei, sau totul a dat greş din cauza unui amănunt de execuţie, sau, în sfârşit, o întâmplare neprevăzută a dus de rândul acesta la un eşec. În orice caz, democratul iese din cea mai ruşinoasă înfrângere tot atât de imaculat pe cât de inocent intrase în luptă, iese cu convingerea nou formată că trebuie să învingă, că nu el însuşi şi partidul său trebuie să abandoneze vechiul punct de vedere, ci, invers, că împrejurările trebuie să se coacă”.

Democratul se simte pe vremuri de criză ca peştele-n apă. El este, în fond, în oceanografia politică, peştele abstractizării şi al moralizării. Iar vocaţia sa pentru abstractizare şi moralizare produce, în astfel de perioade de criză, cele mai certe victime. N-a fost astfel o întâmplare că interpretarea curentă și oficială a crizei s-a distribuit etanş pe două versiuni aparent opuse şi totuşi solidare, între, pe de o parte, un moral outrage apolitic de jos, şi, de cealaltă parte, o abstractizare economicizantă de sus. Uneori interşanjabile, întotdeauna perfect complementare. Criza, s-a zis deci, a venit de nicăieri, din nicăieri. Ea e la fel de permeabilă la explicații și negocieri ca viitura. Dar astfel, în cruzimea ei naturală, criza făcea măcar dovada unei justiții egalitariste: cu toții trebuia și trebuie să o plătim. În acest fel, ea a fost imediat prevăzută cu legitimitate, transformată într-un măreţ hop naţional la care toţi, cu mic, cu mare, uniţi într-o singură datorie morală şi gaură bugetară, trebuie să punem umărul. Doar ca să revenim la firesc, desigur.
Dar cum salariile reale stagnează oricum, în Vest, de prin anii 70, iar la noi de ceva mai puțin timp încoace, stimularea consumului, redemararea dezvoltării economice și ieşirea din criză nu puteau să însemne decât revenirea la același firesc al vieţii economice de la care pornisem: nu majorarea salariilor, desigur, ci deblocarea creditelor. Datorii pentru toată lumea, noi datorii, datorii la datorii. Aceste măsuri de austeritate (desigur, doar pentru unii, chiar dacă majoritatea) nu erau însă lipsite de un anumit șarm paternalist, de o anumită confesiune de altruism: doar aparent paradoxal, politica de austeritate merge întotdeauna mână-n mână cu o politică de generozitate. Dacă statul nu mai are resursele necesare ca să-și asigure prestațiile zilnice obișnuite, înseamnă că tot ceea ce înainte făcea din normalitate va face azi, dacă va face, din preabunătate. Politica creditelor generează spontan aparența opusului său, a politicii darurilor. De-o parte cei care dau ceea ce n-au (creditele oferite de instituțiile financiare, fondurile pe care statul le mută de pe o gaură pe alta), de cealaltă parte cei care primesc fără să chiar merite (creditații), și iată cum capitalismul, chiar și în această perioadă turmentată de criză, capătă aparența unui love story, în sens aproape lacanian: donner ce qu’on n’a pas à quelqu’un qui n’en a pas besoin. Cam asta a fost interfața ideologică a crizei și calea promisă de ieșire din ea: de-o parte falanga moralizantă a pomenii de la cei prea bogați, a redistribuirilor de la cei vicioși și privilegiați, de cealaltă parte falanga economică a creditelor pentru toată lumea. „Bani în dar şi bani cu împrumut — iată perspectivele cu care [Bonaparte] spera să momească masele. Darurile şi împrumuturile — la asta se reduce ştiinţa financiară a lumpenproletariatului, atât a celui distins cât şi a celui de rând. La asta se rezumau resorturile pe care Bonaparte ştia să le pună în mişcare. Nicicând un pretendent n-a speculat în mod atât de plat platitudinea maselor”.
Cei mai mulţi dintre noi cred că povestea marxistă cu privatizarea profiturilor şi socializarea pierderilor se produce secvenţial, pe rând şi cu răbdare. Că, altfel spus, capitalul se redistribuie cu un uşor bun simţ, cel puţin estetic: când nu este, la toată lumea; când este, doar la cei care-l merită. În realitate, treaba se petrece mult mai abrupt, chiar simultan: există privatizare a profiturilor până şi ca – sau poate întotdeauna ca – aparentă simplă socializare a pierderilor. Structura politico-ontologică a capitalismului – lupta de clasă [4]– nu este decât reconfirmată în manifestarea actualei crize, a oricărei crize: aceasta nu a apărut de nicăieri, şi nici nu va dispărea în nicăieri, ca din senin, ca o rapidă sau domoală reîntoarcere la firesc. Principiul ei de desfăşurare este acelaşi ca întotdeauna: câte o săritură istorică – în termenii mai romantici-apologetici ai lui Schumpeter: o autodistrugere creatoare – a capitalului din buzunarul comun în buzunarul câtorva. O apropriere: sau, derulând silogismul lockian, un furt de facto, deci o împroprietărire de jure. Să nu fim abstracţi, să nu moralizăm. Just follow the money şi vezi cine râde la urmă. Să urmărim, deci, circulaţia capitalului: din cele 20 de miliarde de datorii care au ieşit în calculul iniţial, trei sferturi erau datorii private, şi doar un sfert datorie publică. Peu importe: lobby-iştii neoliberali s-au concentrat, ca la un semn, exclusiv asupra sfertului de datorii de stat, uitând complet de cele trei sferturi private goale din pahar, şi au început să se alarmeze periodic de problema groasă şi urgentă a deficitului bugetar, a statului obez, a – ucidă-l crucea! - socialismului. La care statul s-a ruşinat ca o domnişoară şi a priceput mesajul: el urma să se ocupe, prin urmare, şi de cele trei sferturi de datorii private. Un sistem complicat de pârghii, scripeţi şi ajustări structurale, planuri înclinate pe termen mediu şi scurt, dobânzi, credite şi forţe de frecare a fost pus astfel la punct: statul urma să se împrumute de la capitalul străin (FMI & co.), pe dobânzi sfruntate, pentru a acoperi datoriile private din ţară, datorii, se înţelege, apărute în buzunarele reprezentantelor aceluiaşi capital străin (mainly băncile străine); după care tot el urma să se împrumute, pe dobânzi încă şi mai ţipătoare, de la capitalul privat din curtea naţională (adică de la acele bănci pentru care se împrumutase de la FMI şi gaşca), pentru a plăti datoria acumulată la primii... Se înţelege că acest potlatch potenţial infinit în care statul român se mulţumea să poarte cadouri tot mai scumpe de la capitalul occidental la capitalul local şi viceversa trebuia la un moment dat să se rupă: cineva trebuia să plătească fără să mai ceară şi premiu pe deasupra. Şi cine alţii decât bugetarii, sectorul public, adică tocmai sfera din care statul, orice stat, îşi extrage legitimitatea. Şi iată cum, după patternul descris de Habermas, criza economică se transformă fatal, în cadrul capitalismului avansat, într-o criză de legitimitate a statului.
Încă o dată statul a jucat, convins şi pătruns ca un premiant model, rolul pe care toate analizele marxiste i l-au atribuit dintotdeauna: cel de a gira interesele comune ale întregii burghezii. De a asigura continuarea privatizării profitului tocmai operând o şi mai drastică – decât cea curentă, continuă, invizibilă – socializare a cheltuielilor. S-au mai plantat, strâns, niște garduri în bunul public – să nu ne așteptăm, desigur, ca ele să dispară de la sine, odată criza, hopul, viitura, trecute. S-a întâmplat ca băncile străine, prezente pe teritoriul românesc, să se trezească cu o notă de plată incalculabilă, moment în care să-şi amintească brusc că staţi puţin, dar şi noi am pus umărul la dezvoltarea naţională, deci să plătească statul!? Automat, statul a ridicat telefonul, a strigat prezent, a repetat hipnotizat, prin gura însuşi preşedintelui său, că, da, într-adevăr, să ne aducem aminte, dezvoltarea României de azi n-ar fi fost posibilă fără sprijinul investiţiilor de capital străin, şi imediat a găsit soluţia salvatoare: de ce să se supere capitalul străin pe capitaliştii români şi de ce să-i jecmănim, doamne fereşte, pe cei din urmă pentru datoriile celui dintâi? Mai bine îi băgăm la înaintare pe bugetari, că oricum sunt toţi privilegiaţi, inutili şi pierde vară. Şi voilà, cum statul, reîmpăcând capitalul (străin) cu capitaliştii (români), s-a comportat ca „gestionarul intereselor comune ale întregii burghezii”: mâna invizibilă care uneşte dorinţele imediate şi contradictorii ale capitaliştilor particulari şi a cărei autonomie (de mişcare) constă tocmai capacitatea ei de a transsubstanţia particularul în general, interesele imediate, centrifuge ale capitaliştilor într-un proces coerent şi unitar: de a imprima substanţei capitalului o direcţie, un sens, de a o transforma în subiect.
Sintetizând, se poate spune că, paradoxal – însă un paradox care închide în sine simptomul epocii – prestaţia statului român, pe perioada crizei, a constat în a-şi sacrifica legitimitatea politică pentru a-şi salva autonomia. O autonomie care, aşa cum am văzut, nu depinde nicidecum de vreun contract social cu populaţia şi nu relevă aşadar de nici o legitimitate politică, putând fi foarte bine acoperită atâta timp cât statul îşi îndeplineşte funcţia sa vitală în auto-reproducerea capitalului. Acest trade-off abrupt, această sacrificare a legitimității politice în favoarea autonomiei executive nu puteau să aibă loc fără baza asigurată de un aparat de stat mult întărit, extins, fidelizat. Pentru ca executivul să se poată ocupa cât mai în voie şi fără oprelişti de acest masiv transfer de bani din sectorul public în buzunarele private, pentru a-şi putea îndeplini funcția sa economică esențialmente privată fie și dincolo de limitele legitimității sale publice, a fost declanşată cea mai scandaloasă, fie şi după standardele cu care ne obişnuise PSD-ul, cooptare generală şi politizare a administraţiei. „Niciodată lacheii nu au fost daţi afară cu mai puţină ceremonie decât şi-a concediat Bonaparte miniştrii”. Şi niciodată ei n-au fost ridicaţi în funcţii cu mai puţin stres şi ceremonie decât pe vremea lui Băsescu 1 şi 2.
Să facem calculul şi să tragem linie: criza a însemnat, aşadar, concentrarea şi deplasarea accelerată a capitalului din mai multe buzunare în mai puţine. Un fel de silogism lockian dat pe fast-forward. O terapie de şoc, şi, evident, concomitent, o strategie de şoc. Care au fost totuşi efectele sale politice concrete? Cum a fost afectată imaginea executivului, loialitatea electoratului? No problems pe linie. Rolurile s-au distribuit exact ca întotdeauna: abstractizarea crizei odată vândută şi înfulecată, atât măsurile dure ale executivului, cât şi furia crescândă a claselor plătitoare au putut să se defuleze pe căi perfect apolitice: pe cărări abstract moralizante de la vârf spre bază, respectiv abstract exaspera(n)te de la bază în sus. „Aşa cum se întâmplă de obicei când democraţii săvârşesc fapte eroice, conducătorii au avut satisfacţia să-şi poată acuza „poporul“ de dezertare, iar poporul a avut satisfacţia să-şi poată acuza conducătorii de escrocherie”.

Ca în reluare

„Perioada de care ne ocupăm prezintă amestecul cel mai pestriţ de contradicţii flagrante: constituţionalişti care conspiră făţiş împotriva constituţiei; revoluţionari care, după propria lor mărturie, sunt adepţi ai acţiunilor constituţionale; o Adunare naţională care vrea să fie atotputernică şi rămâne mereu parlamentară; o Montagne care crede că menirea ei este să rabde şi care compensează înfrângerile ei actuale prin prevestirea viitoarelor victorii; regalişti în rolul de patres conscripti ai republicii, constrânşi de împrejurări să menţină în străinătate casele regale duşmănoase, ai căror partizani sunt, iar în Franţa să sprijine republica, pe care o urăsc; o putere executivă care-şi vede puterea în propria-i slăbiciune şi prestigiul în dispreţul pe care-l inspiră;... alianţe a căror principală clauză e dezbinarea; lupte a căror lege fundamentală este lipsa de hotărâre;... eroi fără fapte eroice; istorie fără evenimente; dezvoltare a cărei unică forţă motrice pare a fi calendarul, obositoare prin repetarea constantă a aceloraşi stări de tensiune şi de destindere;... voinţa generală a naţiunii, căutându-şi — ori de câte ori îşi spune cuvântul prin votul universal — expresia potrivită în duşmanii inveteraţi ai intereselor maselor, până o găseşte în cele din urmă în bunul plac al unui aventurier”.
Perioada de care ne ocupăm abia a reînceput.

[1] Toate citatele din acest text provin din Karl Marx, 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, disponibil în limba română la http://marxists.org/romana/m-e/1852/18-brumar/index.htm.

[2] Cea de-a treia variantă, care trece drept simpatică încă la multă lume, practic la întreg spectrul de anarhişti, de la stânga la dreapta, de la troţkişti la libertarieni, şi anume varianta unei prese realmente publice, deţinută de chiar cei care o produc şi nu, aşa cum se întâmplă azi în cel mai bun caz, de consumatorii cărora li se adresează, ei bine această a treia variantă este, de la un punct încolo, adică dincolo de nivelul unei prese de subzistenţă, militante şi pe bază de voluntariat, în fond o subspecie a cazului secund, a presei „comuniste”, susţinute adică puternic, integral dacă se poate, de stat.

[3] Aceeaşi logică patologizantă, moralizantă, abstractizantă din spatele distincţiei capitalism sănătos – moguli diabolici trebuie să fi fost şi cea care a împins majoritatea prezidenţială să refuze politicos proiectul impozitului progresiv propus de PSD şi să vânture în schimb ideea – politicamente aberantă – de a taxa, perfect random, averile celor mai înstăriţi români (aceeași idee bântuie însă recurent și propunerile ulterioare de a vâna și taxa salariile și pensiile privilegiate, speciale, excepționale). În locul unei măsuri politice, care ar fi abordat cel puţin chestiunea nedreptăţii structurale în departajarea veniturilor, poporul băsescian a preferat haiduceala statală, al cărei singur temei politic este „las să ia de la ei că au destul”. Dacă averile acestor nefericiţi din top 100 Capitalul ar fi fost acumulate prin mijloace ilegale, ele trebuiau naţionalizate; dacă nu, atunci de ce să fie ei singurii care-şi rup din averea de la gură? Prin ce criterii politice se face departajarea bogaţi/prea bogaţi?

[4] Îmi permit aici să abdic o clipă de la regula pe care tot eu am impus-o (de a cita exclusiv din 18 Brumar) şi, în sprijinul tezei că actuala criză are un motor politic, şi ca atare cere o reacţie şi o soluţie politică, i.e. publică, nu morală, abstractă, privată, îmi permit să citez puţin, for old time sakes, din Zizek: „Politics is thus a name for the distance of the economy from itself. Its space is opened up by the gap that separates the economic as the absent Cause from the economy in its ‘oppositional determination’, as one of the elements of the social totality: there is politics because the economy is ‘non-all’, because the economic is an ‘impotent’ impassive pseudo-cause… To put it paradoxically, one can reduce all political, juridical, cultural content to the ‘economic base’, deciphering it as its expression – all except class struggle, which is the political in the economic itself”. (In Defense of Lost Causes, Verso, London-New York, 2008, pp. 291, 293).