04.2011

GREVE
Anton Pannekoek

În mişcarea muncitorească se disting două forme principale de luptă, indicate adresea drept cîmpul de luptă politic şi cel economic. Primul este centrat pe alegeri pentru sistemul parlamentar ori ceva analog, cel de-al doilea constă în greve pentru salarii mai mari sau condiţii de muncă mai bune. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, exista o părere unanimă printre socialişti că primul avea o importanţă fundamentală, era revoluţionar, întrucît stabilea obiectivul cuceririi puterii politice, şi revoluţionînd prin aceasta structura societăţii, abolind capitalismul şi introducînd un sistem socialist. În vreme ce al doilea era doar un mijloc de reformă pentru a menţine sau îmbunătăţi standardul de viaţă în cadrul capitalismului, acceptînd astfel ca bază a societăţii acest sistem.

Faptul că această distincţie nu putea fi pe de-a întregul adevărată a fost curînd arătat de practica parlamentarismului. În Manifestul comunist, Marx indicase deja cîteva măsuri de reformă de îndeplinit în vederea viitoarei revoluţii. Ulterior, parlamentarii socialişti au lucrat şi au luptat fără întrerupere pentru reforme; partidele socialiste de care ei aparţineau au avansat un program elaborat de “revendicări imediate”; iar ele au putut cîştiga un număr tot mai mare de votanţi. Mai întîi şi cel mai vădit în Germania; apoi în alte ţări europene. Scopul final al unei revoluţii socialiste a dispărut, treptat. Ceea ce, sub numele luptei pentru socialism, a înfăptuit cu adevărat această luptă politică a fost să asigure clasei muncitoare un anumit loc recunoscut în societatea capitalistă, cu anumite standarde ale condiţiilor de muncă şi de viaţă, desigur niciodată într-adevăr asigurate, mereu şubrede, dar cumva reale, mereu contestate şi mereu avînd nevoie de apărare.

Ambele aceste forme de luptă, sindicalismul cu grevele sale, precum şi socialismul parlamentar erau acum doar instrumente ale reformei – în mare măsură manevrate de aceleaşi persoane, lideri de sindicat aflaţi în parlament. Iar doctrina reformistă afirma că, prin activitatea lor, prin reformă acumulată în parlament şi “democraţie industrială” în ateliere, ei ar transforma treptat capitalismul în socialism.

Însă capitalismul îşi are propriile căi. Ceea ce înfăţişase Marx în studiile sale economice, concentrarea capitalului, a devenit adevărat într-un grad cu mult mai mare decît bănuise probabil autorul lor. Creşterea şi dezvoltarea capitalismului în secolul XX determinase apariţia foarte multor fenomene sociale şi condiţii economice noi. Fiecare socialist care apără fără compromisuri lupta de clasă trebuie să studieze cu atenţie aceste schimbări, întrucît de ele depinde modul în care muncitorii trebuie să acţioneze pentru a cîştiga izbînda şi libertatea; multe concepţii vechi despre revoluţie pot lua acum înfăţişări foarte diferite. Această dezvoltare a sporit enorm puterea capitalului, a oferit unor mici grupuri de monopolişti înrîurire asupra întregii burghezii şi a legat puterea de stat chiar mai rapid de marile afaceri. Ea a întărit în această clasă instinctele de reprimare, dovedite de sporirea tendinţelor reacţionare şi fasciste. A făcut sindicatele chiar mai lipsite de putere în faţa capitalului, dispus în mai mică măsură să lupte; mai mult ca niciodată, liderii lor au devint mediatori şi chiar agenţi ai capitalului, a căror slujbă este de a impune condiţii de muncă inadecvate dictate de capital unor muncitori refractari. Mai mult ca niciodată, grevele iau forma unor greve sălbatice, răzvrătindu-se împotriva voinţei liderilor de sindicat, care, pe urmă, prin confiscarea conducerii, înăbuşă lupta cît mai curînd posibil. Dar, dacă în cîmpul politicii totul înseamnă colaborare şi armonie a claselor – în cazul Partidului Comunist însoţite de o formă de vorbărie revoluţionară –, astfel de greve sălbatice devin mai mult ca niciodată singura luptă de clasă cu adevărat înverşunată a muncitorilor împotriva capitalului.

După război, aceste tendinţe s-au intensificat. Reconstrucţie, remedierea distrugerii sau slăbirea forţelor productive înseamnă reconstrucţie capitalistă. Reconstrucţia capitalistă implică o mai rapidă acumulare de capital, o creştere mai viguroasă a profiturilor, stagnarea standardului de viaţă al muncitorilor. Puterea de stat dobîndeşte acum o funcţie importantă în organizarea sistemului de afaceri. În Europa devastată, aceasta preia conducerea supremă; funcţionarii ei superiori devin directorii unei economii planificate, dirijînd producţia şi consumul. Funcţia ei expresă este de a bloca puterea muncitorilor şi de a înăbuşi toate nemulţumirile prin mijloace fizice ori spirituale. În America, unde este supusă marilor afaceri, aceasta este funcţia ei principală. Muncitorii au acum împotriva lor frontul unit al puterii de Stat şi al clasei capitaliste, căruia li se alătură de obicei liderii de sindicat şi liderii de partid, care aspiră să stea la consfătuiri cu managerii şi şefii şi să-şi dea votul pentru fixarea salariilor şi condiţiilor de muncă. Iar prin acest mecanism capitalist al creşterii preţurilor, standarul de viaţă al muncitorilor se diminuează cu repeziciune.

În Europa, în Anglia, Belgia, Franţa, Olanda – şi, de asemena, în America -, vedem răbufnind greve sălbatice, deocamdată în grupuri mici, fără o conştiinţă clară a rolului lor social şi fără obiective suplimentare, dar expunînd un minunat spirit de solidaritate. Ele sfidează guvernul “Muncii” în Anglia şi sînt ostile Partidului Comunist din guvern, în Franţa şi Belgia. Muncitorii încep să simtă că puterea de stat este acum cel mai important duşman al lor; Grevele lor sînt îndreptate împotriva acestei puteri, precum şi împotriva stăpînilor capitalişti. Grevele devin un factor politic; şi cînd grevele izbucnesc la asemenea proporţii încît egalizează întregi ramuri de activitate şi zguduie producţia socială în nucleul său, ele devin factori politici de primă mînă. Greviştii înşişi pot să nu fie conştienţi de acest lucru – nici o bună parte dintre socialişti nu sînt –, ei pot să nu aibă intenţia de a fi revoluţionari, dar ei sînt. Şi, treptat, conştiinţa se va înălţa la nivelul a ceea ce ei fac în mod intuitiv, din necesitate; şi ea va face acţiunile mai directe şi mai eficiente.

Astfel, rolurile sînt treptat inversate. Acţiunea parlamentară degenerează într-o simplă ceartă a politicienilor şi serveşte prostirii poporului, ori în cel mai bun caz cîrpirii vechiului capitalism murdar. În acelaşi timp, grevele de masă ale muncitorilor tind să devină cele mai serioase atacuri împotriva puterii de stat, această fortăreaţă a capitalismului, şi factorii cei mai eficienţi în sporirea conştiinţei şi puterii sociale a clasei muncitoare. Categoric, mai este încă un drum lung pînă la capăt; atît de lung încît vedem muncitori întrerupînd greva şi întorcîndu-se la muncă pur şi simplu la comanda unul şef ambiţios, ei nu sînt încă pregătiţi pentru mari acţiuni de auto-eliberare. Însă, privind înapoi la dezvoltările şi schimbările din ultima jumătate de secol, nu putem omite să recunoaştem importanţa acestor lupte de clasă autentic proletare pentru ideile noastre de revoluţie socială. Prin urmare, maniera în care să fie extinse temele de propagandă pentru socialişti vor fi altă dată luate în considerare.

Sursa textului: Western Socialist, ianuarie 1948; scris în limba engleză.