07.2010

Despre mizeria din mediul studenţesc
Considerată sub aspectele sale economice, politice, psihologice, sexuale şi mai ales intelectuale şi despre câteva mijloace pentru a o remedia

[fragmente]

În 1966, profitând de dezinteresul general, câţiva studenţi situaţionişti câştigă alegerile desfăşurate la Strasbourg pentru desemnarea reprezentanţilor locali ai organizaţiei naţionale studenţeşti (UNEF). Folosindu-se de puţinele fonduri ale organizaţiei şi practicând, de altfel, o deturnare tipic situaţionistă a acestora, ei scriu şi tipăresc broşura De la misere en milieu étudiant. Alături de scandalul din 1967 prilejuit de vizita ministrului învăţământului la noua facultate de la Nanterre, acest manifest constituie unul din primele semne ale viitoarelor mişcări de revoltă din mai 1968.

Toate analizele şi studiile întreprinse asupra mediului studenţesc au neglijat până aici esenţialul. Ele nu depăşesc niciodată punctul de vedere al specializărilor universitare (psihologie, sociologie, economie) şi rămân deci fundamental eronate. Toate comit ceea ce Fourier numea deja o zăpăceală metodică „deoarece ea poartă regulat spre chestiunile primordiale”, ignorând punctul de vedere de ansamblu al societăţii moderne. Fetişismul faptelor maschează categoria esenţială iar detaliile omit totalitatea. Se spune totul despre această societate, cu excepţia faptului că ea este una a mărfii şi a spectacolului.

Punerea în spectacol a reificării din cadrul capitalismului modern impune fiecăruia un rol în pasivitatea generalizată. Studentul nu scapă acestei legi. El se bucură de un rol provizoriu, care nu face decât să-l pregătească pentru rolul definitiv pe care îl va asuma, ca element pozitiv şi conservator, în funcţionarea sistemului marşand. Nimic altceva decât o iniţiere.

Această iniţiere regăseşte, magic, toate caracteristicile iniţierii mitice. Ea rămâne în întregime ruptă de realitatea istorică, individuală şi socială. Studentul este o fiinţă scindată între un statut prezent şi unul viitor, net separate şi a căror limită nu poate fi depăşită mecanic. Conştiinţa lui schizofrenică îi permite izolarea într-o „societate iniţiatică”, îl înşală asupra viitorului său şi îi produce încântare vizavi de unitatea mistică care îi oferă un prezent ferit de istorie. Resortul răsturnării adevărului oficial, adică economic, este foarte uşor de demascat: realitatea studenţească este greu de privit în faţă. Într-o „societate a abundenţei”, statutul actual al studentului este sărăcia extremă. Originari din peste 80% din păturile al căror venit este superior celui al unui muncitor, 90% dintre ei dispun de un venit inferior celui al unui simplu salariat. Mizeria studentului rămâne dincoace de mizeria societăţii spectacolului, de noua mizerie a noului proletariat. Într-o epocă în care o parte tot mai mare a tineretului se eliberează treptat de prejudecăţile morale şi de autoritatea familială pentru a intra cât mai degrabă în relaţii de exploatare deschisă, studentul se menţine la toate nivelele într-o „minoranţă prelungită”, în iresponsabilitate şi docilitate. Dacă criza sa juvenilă tardivă îl opune cât de cât familiei sale, el acceptă fără comentarii să fie tratat drept copil de diversele instituţii care îi administrează viaţa sa cotidiană.

Colonizarea diverselor sectoare ale practicii sociale nu face decât să găsească în mediul studenţesc expresia ei cea mai scandaloasă. Transferul asupra studenţilor a întregii cunoştinţe rele sociale maschează mizeria şi servitutea tuturor.

Dar motivele care întemeiază dispreţul nostru pentru student sunt de un cu totul alt ordin. Ele nu privesc atât mizeria sa reală, cât complezenţa sa faţă de toate mizeriile, propensiunea sa nesănătoasă spre a consuma fericit din alienare, în speranţa că, în faţa lipsei generale de interes, asta ar putea cel puţin interesa lipsa sa particulară. Exigenţele capitalismului modern fac în aşa fel încât majoritatea studenţilor vor fi pur şi simplu mici cadre (adică echivalentul a ceea ce era, în secolul al XIX-lea, funcţia de muncitor calificat). În faţa caracterului mizerabil, uşor de presimţit, al acestui viitor mai mult sau mai puţin apropiat care îl va „despăgubi” pentru mizeria ruşinoasă a prezentului, studentul preferă să se întoarcă spre prezent şi să îl decoreze cu prestigii iluzorii. Compensarea însăşi este prea lamentabilă pentru a ne ataşa de ea; ziua de mâine nu va fi mai roză iar studentul se va scufunda în mod fatal în mediocritate. De aceea el se refugiază de pe-acum într-un prezent ireal trăit.

Sclav stoic, studentul se crede cu atât mai liber cu cât toate lanţurile autorităţii în leagă. Ca şi noua sa familie, Universitatea, el se consideră a fi fiinţa cea mai „autonomă” când, de fapt, el ţine în mod direct şi concomitent de cele două sisteme cele mai puternice ale autorităţii sociale: familia şi statul. El este copilul lor ordonat şi recunoscător. Urmând aceeaşi logică a copilului supus, el participă la toate valorile şi mistificările sistemului şi le concentrează în el. Ceea ce la angajaţi sunt iluzii impuse, la el devine ideologie interiorizată şi vehiculată de masa viitorilor mici funcţionari.

Dacă mizeria socială de demult a produs sistemele de compensare cele mai grandioase din istorie (religiile), mizeria marginală a studentului nu a găsit consolare decât în imaginile cele mai ponosite ale societăţii dominante, în repetiţia burlescă a tuturor produselor sale alienate.

Recoltând puţin prestigiu în fărâme de la Universitate, studentul este încă mulţumit că este student. Prea târziu. Învăţământul mecanic şi specializat pe care îl primeşte este tot atât de profund degradat (faţă de vechiul nivel al culturii generale burgheze) pe cât este propriul său nivel intelectual în momentul în care accede la el, şi asta pentru simplul fapt că realitatea care domină toate astea, sistemul economic, cere o producţie masivă de studenţi inculţi şi incapabili de a gândi. Că Universitatea a devenit o organizare – instituţională – a ignoranţei, că „înalta cultură” se dizolvă în ritmul producţiei în serie de profesori, că toţi aceşti dascăli sunt nişte cretini care ar provoca hohotele de râs ale oricărui public de liceu, toate astea studentul le ignoră şi continuă să-şi asculte maeştrii respectuos, cu voinţa conştientă de a-şi pierde orice sprit critic pentru a putea astfel să se cuminece mai eficient din iluzia mistică de a fi devenit un „student”, adică cineva care se ocupă serios cu învăţarea unei ştiinţe serioase, în speranţa că-i vor fi conferite astfel ultimele adevăruri. Este o menopauză a spiritului. Tot ceea ce se petrece azi în amfiteatrele şcolilor şi ale facultăţilor va fi condamnat de viitoarea societate revoluţionară ca simplu zgomot socialmente nociv. Deja studentul provoacă numai râsul.

Studentul nu-şi dă seama nici de faptul că istoria alterează totodată şi derizoria sa lume „închisă”. Faimoasa „criză a universităţii”, detaliu al unei crize de ansamblu a capitalismului modern, rămâne obiectul unui dialog al surzilor între diferiţi specialişti. Ea traduce pur şi simplu dificultăţile unei ajustări tardive ale acestui sector special al producţiei la o transformare de ansamblu a aparatului productiv. Reziduurile vechii ideologii a Universităţii liberale burgheze se banalizează în momentul în care baza lor socială dispare. Universitatea a putut să se considere drept o putere autonomă în vremea capitalismului liberului schimb şi a statului său liberal care îl îngăduia o anumită libertate marginală. Ea depindea strâns, în realitate, de nevoile acestui tip de societate: ea trebuia să dea minorităţii privilegiate care făcea studii cultura generală adecvată înainte ca ea să obţină rangul clasei dominante din care abia ieşise. De unde ridicolul acestor profesori nostalgici, acriţi de a-şi fi pierdut vechile lor funcţii de câini de gardă ai viitorilor stăpâni în schimbul rolului, mult mai puţin nobil, de câini ciobăneşti care conduc, urmând nevoile sistemului economic, promoţiile de „gulere albe” către uzinele şi birourile lor respective. Ei sunt cei care opun arhaismele lor tehnocratizării Universităţii şi continuă imperturbabil să debiteze resturile unei culturi zise generale pentru nişte viitori specialişti care nu vor şti ce să facă cu ea.

Prin situaţia sa economică de extremă sărăcie, studentul este condamnat la un mod de supravieţuire deloc de invidiat. Dar, veşnic mulţumit de fiinţa sa, el îşi erijează mizeria sa vulgară în „stil de viaţă” original: mizerabilismul şi boema. Or, „boema”, departe de a fi o soluţie originală, nu este autentic trăită decât printr-o ruptură totală şi ireversibilă faţă de mediul universitar. Partizanii boemei, printre studenţi (şi toţi se vor a fi măcar puţin boemi), nu fac astfel decât să se agaţe de o versiune artificială şi degradată a ceea ce nu e, în cel mai bun caz, decât o mediocră soluţie individuală. Ei sunt vrednici şi de dispreţul bătrânelor doamne de la ţară. Aceşti „originali” continuă, treizeci de ani după W. Reich, după acest excelent educator al tineretului, să aibă comportamentele erotico-amoroase cele mai tradiţionale, reproducând astfel raporturile generale ale societăţii de clasă în raporturile lor inter-sexuale. Aptitudinea studentului de a face un militant din orice teapă spune multe despre neputinţa sa. În marja de libertate individuală permisă de Spectacolul totalitar, şi în ciuda unei întrebuinţări a timpului mai mult sau mai puţin laxă, studentul ignoră încă aventura şi îi preferă un spaţiu-timp cotidian strâmt, amenajat pentru intenţiile sale de parapeţii aceluiaşi spectacol.

Dar mizeria reală a vieţii stundenţeşti îşi găseşte compensaţia ei imediată şi fantasmată în principalul său opium: marfa culturală. În spectacolul cultural, studentul îşi regăseşte firesc locul său de discipol respectuos. Apropiat de locul de producţie, fără însă a accede vreodată la el – Sanctuarul îi rămâne interzis – studentul descoperă „cultura modernă” în calitate de spectator admirativ. Într-o epocă în care arta este moartă, el rămâne principalul client fidel al teatrelor şi cine-cluburilor şi cel mai avid consumator al cadavrului ei congelat şi distribuit sub celofan în supermagazinele destinate menajerelor abundenţei. El participă la toate astea fără rezerve, fără gânduri ascunse, fără nici o distanţare. E elementul său natural. Dacă „aşezămintele culturale” n-ar fi existat, studentul le-ar fi inventat. Studentul verifică astfel perfect analizele cele mai banale ale sociologiei americane a marketingului: consum ostentativ, stabilirea unei diferenţe publicitare între produse identice în nulitatea lor (Perec sau Robbe-Grillet; Godard sau Lelouch).

Şi de îndată ce „zeii” care produc sau organizează spectacolul său cultural se încarnează pe scenă, studentul e principalul lor public, fidelul lor visat. Astfel asistă el în masă la demonstraţiile lor cele mai obscene; cine altul dacă nu el ar putea popula sălile când, de exemplu, curaţii diferitelor biserici vin să expună public dialogurile lor fără frontiere (săptămâni ale gândirii zise marxiste, reuniuni ale intelectualilor catolici) sau când rămăşiţele literaturii ajung să constate impotenţa lor (cinci mii de studenţi la „Ce poate literatura?”).

Sigur, există în acelaşi timp printre studenţi oameni cu un nivel intelectual suficient de ridicat. Aceştia domină fără efort mizerabilele controale ale capacităţilor prevăzute pentru mediocri şi le domină tocmai pentru că ei au înţeles sistemul, pentru că îl dispreţuiesc şi se ştiu drept duşmanii lui. Ei iau, din sistemul studiilor, tot ce-i mai bun: bursele. Profitând de erorile sistemului de control, pe care propria sa logică îl obligă acum să păstreze un mic sector pur intelectual, „cercetarea”, ei vor duce liniştiţi tulburările la cel mai înalt nivel: dispreţul lor deschis faţă de sistem merge mână în mână cu luciditatea care le permite, tocmai, să fie mai puternici decât valeţii sistemului, în primul rând din punct de vedere intelectual. Cei despre care vorbim figurează de fapt printre teoreticienii mişcării revoluţionare care vine; ei se autoflatează crezând că sunt la fel de cunoscuţi pe cât va fi de cunoscută mişcarea revoluţionară atunci când se va începe să se vorbească despre ea. Ei nu ascund nimănui faptul că ceea ce iau din „sistemul de studii” e folosit pentru distrugerea lui. Căci studentul nu se poate revolta împotriva a nimic fără a se revolta împotriva studiilor sale, şi necesitatea acestei revolte la el se face simţită mai puţin firesc decât la muncitorul care se revoltă spontan împotriva condiţiei sale. Dar studentul este un produs al societăţii moderne, în acelaşi rând cu Godard sau Coca-Cola. Alienarea sa extremă nu poate fi contestată fără a contesta societatea în întregime. Această critică nu poate fi făcută în nici un fel doar pe terenul studenţesc: studentul, ca atare, îşi arogă o pseudo-valoare care îi interzice să ia cunoştinţă de desproprierea sa reală şi, din această cauză, el rămâne pe culmile falsei conştiinţe. Dar oriunde societatea modernă începe să fie contestată, există o revoltă a tineretului care corespunde imediat unei critici totale a comportamentului studenţesc.

Considerat în el însuşi, „tineretul” este un mit publicitar deja profund legat de modul de producţie capitalist, fiind expresia dinamismului acestuia din urmă. Această iluzorie prioritate a tinereţii a devenit posibilă odată cu redemararea economiei după al doilea război mondial, prin intrarea în masă pe piaţă a unei întregi categorii de consumatori mai maleabili, rol care asigură un brevet de integrare în societatea spectacolului. Dar explicarea dominantă a lumii este din nou în contradicţie cu realitatea socio-economică (fiind în întârziere asupra ei) şi tocmai tineretul este cel care afirmă primul o irezistibilă pasiune de a trăi şi se ridică spontan împotriva plictisului cotidian şi a timpului mort pe care vechea lume continuă să-l secrete prin intermediul diverselor sale modernizări. Fracţiunea revoltată a tineretului exprimă purul refuz lipsit de conştiinţa unei perspective de depăşire, purul refuz nihilist. Această perspectivă se caută şi se constituie peste tot în lume. Ei trebuie să i se adauge coerenţa criticii teoretice şi organizarea practică a acestei coerenţe.