08.2010

Slavoj Zizek – First as Tragedy, Then as Farce
Verso, London & New York, 2009

„Adorno își începe cartea sa Trei studii pe Hegel cu o respingere a întrebării tradiționale în legătură cu Hegel, exemplificată de titlul lucrării lui Benedetto Croce: Ce e viu și ce e mort în filosofia lui Hegel? O asemenea întrebare presupune, din partea autorului, adoptarea unei poziții arogante, de judecător al trecutului; însă atunci când avem de-a face cu un filosof mare cu adevărat, întrebarea care ar trebui să fie pusă privește nu ce anume ar mai avea filosoful să ne spună nouă, ce mai poate el însemna pentru noi, ci mai degrabă cea opusă, și anume: ce suntem noi, situația noastră actuală, în ochii lui, cum ar apărea epoca noastră în gândirea lui? Același lucru ar trebui să se aplice și la comnism: în loc să punem întrebarea evidentă „Este oare ideea comunismului încă pertinentă astăzi, mai poate fi ea folosită ca instrument de analiză și de practică politică?”, ar trebui să punem întrebarea opusă: „Cum arată ceea ce spunem noi astăzi din pespectiva ideii comunismului?” În asta constă dialectică Noului și a Vechiului: tocmai aceia care propun în mod repetat crearea a noi termeni („societate postmodernă”, „societate de risc”, „societate informațională”, „societate post-industrială”) cu scopul de a surprinde ceea ce are loc astăzi sunt cei care ratează contururile a ceea ce e cu adevărat Nou. Singura modalitate de a surprinde adevărata noutate a Noului constă în a analiza lumea prin prisma ceea ce era „etern” în Vechi. Dacă ideea comunismului este o idee „eternă”, atunci ea funcționează ca o „universalitate concretă” în sensul hegelian: este eternă nu în sensul unei serii de calități abstract-universale care ar putea fi aplicate pretutindeni, ci în sensul că trebuie să fie reinventată în fiecare nouă situație istorică”.

Communism, history: “Adorno begins his Three Studies on Hegel with a rebuttal of the traditional question about Hegel exemplified by the title of Benedetto Croce’s book What is Living and What is Dead in the Philosophy of Hegel? Such a question presupposes, on the part of the author, the adoption of an arrogant position as judge of the past; but when we are dealing with a truly great philosopher the real question to be raised concerns not what this philosopher may still tell us, what he may still mean to us, but rather the opposite, namely, what we are, what our contemporary situation might be, in his eyes, how our epoch would appear to his thought. And the same should apply to communism – instead of asking the obvious question “Is the idea of communism still pertinent today, can it still be used as a tool of analysis and political practise?” one should ask the opposite question: “How does our predicament today look from the perspective of the communist idea?”. Therein resides the dialectic of the Old and the New: it is those who propose the constant creation of new terms (“postmodern society”, “risk society”, “informational society”, “postindustrial society” etc.) in order to grasp what is going on today who miss the contours of what is actually New. The only way to grasp the true novelty of the New is to analyze the world through the lenses of what was “eternal” in the Old. If communism really is an “eternal” idea, then it works as a Hegelian “concrete universality”: it is eternal not in the sense of a series of abstract-universal features that may be applied everywhere, but in the sense that it has to be re-invented in each new historical situation”.

„Într-o democrație, fiecare cetățean de rând este efectiv un rege – dar un rege într-o monarhie constituțională, un monarh care decide numai formal, a cărui funcție este doar cea de a semna măsurile propuse de administrația executivă. Acesta e motivul pentru care marea problemă a ritualurilor democratice este omoloagă marii probleme din monarhia constituțională: cum să protejăm demnitatea regelui? Cum să menținem aparența că regale ia deciziile, când cu toții știm că asta nu e adevărat?”

Citizens as monarchs: “In democracy, every ordinary citizen is effectively a king – but a king in a constitutional democracy, a monarch who decides only formally, whose function is merely to sign off on measures proposed by an executive administration. This is why the problem with democratic rituals is homologous to the great problem of constitutional monarchy: how to protect the dignity of the king? How to maintain the appearance that the king effectively makes decisions, when we all know this not to be true?”

http://www.versobooks.com/books/tuvwxyz/xyz-titles/zizek_s_first_as_tragedy.shtml