07.2010

Jacques Rancière – La haine de la démocratie
La Fabrique, Paris, 2005

„... antidemocraţii din zilele noastre numesc democraţie chiar lucrul pe care fanaticii de ieri ai “democraţiei liberale” îl numeau totalitarism: acelaşi lucru pe dos. Ceea ce era denunţat altădată ca principiu statal al totalităţii închise e denunţat acum ca principiu social al nelimitării… [Portretul democraţiei] trece deci printr-un proces de desfigurare: ca şi cum trăsăturile conceptului de totalitarism, confecţionat pentru nevoile războiului rece şi devenit inutil, ar putea fi dezasamblate şi recompuse pentru a recrea portretul a ceea ce se presupunea că îi era contrariul, adică democraţia.”

“Nu trebuie să ne mirăm că reprezentanţii pasiunii consumatoare care suscită cea mai mare indignare din partea ideologilor noştri sînt, în general, cei a căror capacitate de consum e cea mai limitată cu putinţă. Denunţarea “individualismului democratic” acoperă, de fapt, cu un efort minim, două teze: teza clasică a celor avuţi (săracii vor tot mai mult) şi teza elitelor rafinate: sînt prea mulţi indivizi, prea mulţi oameni care au pretenţia la privilegiul individualităţii. Discursul intelectual dominant se alătură astfel gîndirii elitelor cenzitare şi savante ale secolului al XIX-lea: individualitatea e bună pentru elite, ea devine însă un dezastru al civilizaţiei dacă oricine are acces la ea… Astfel se întîmplă că întreaga politică este lăsată în seama unei antropologii ce nu mai cunoaşte decît o unică opoziţie: cea dintre o umanitate adultă, fidelă unei tradiţii care o instituie ca atare, şi o umanitate puerilă, al cărei vis de-a renaşte o conduce la autodistrugere… [Acest procedeu] e dubla metamorfoză care a lăsat, totodată, în seama democraţiei forma de omogenitate socială atribuită cîndva totalitarismului şi mişcarea nelimitată de autoexpansiune proprie logicii Capitalului.”

“Sub numele de democraţie, lucrul presupus şi denunţat e însăşi politica… Portretul omului democratic e produsul unei duble operări, deopotrivă inaugurală şi infinit reînnoită, care vizează conjurarea unui impropriu ce aduce atingere principiului însuşi al politicii. Sociologia distractivă despre un popor de consumatori lipsiţi de griji, despre străzi blocate şi roluri sociale date peste cap conjură presentimentul unui rău mai profund: că democraţia căreia nu i se poate spune pe nume e nu forma de societate nedocilă în faţă bunei guvernări şi adaptată celei proaste, ci chiar principiul politicii, principiul ce instaurează politica întemeind “buna” guvernare pe propria sa absenţă de temei… Lipsa de măsură democratică n-are nimic de-a face cu vreo nebunie consumatoare oarecare. Ea e pur şi simplu pierderea acelei măsuri prin care natura legifera artificiul comunitar prin intermediul relaţiilor de autoritate care structurează corpul social. Scandalul e acela al unui titlu de guvernare cu totul disjunct de orice analogie cu cei care ordonează relaţiile sociale, de orice analogie între convenţia umană şi ordinea naturii. E acela al unei superiorităţi întemeiate pe nici un alt principiu decît absenţa însăşi a superiorităţii.”

“Democraţia nu e nici o societate de guvernat, nici o guvernare a societăţii, ea e, în sens propriu, acel inguvernabil în care orice guvernare trebuie, în fond, să-şi descopere temeiul.”

“Republica e un termen echivoc, lucrat de tensiunea pe care o presupune voinţa de-a include în formele instituite ale politicului excesul politicii.”

“populismul e numele comod sub care se disimulează contradicţia exacerbată între legitimitatea populară şi legitimitatea savantă…Acest nume maschează şi revelă, în acelaşi timp, marele deziderat al oligarhiei: a guverna fără popor, adică fără diviziunea poporului; a guverna fără politică.”

http://www.lafabrique.fr/catalogue.php?idArt=87