08.2010

Carlo Augusto Viano – Laici in ginocchio
Laterza, Roma-Bari, 2008

„Liberalismul clasic recomanda reducerea prezenței statului în viața publică, pentru a se acorda astfel cea mai mare libertate posibilă cetățenilor, în timp ce în formularea neoliberală, subiecții libertății sunt mai ales „corpurile minore” și comunitățile, care trebuie să fie însărcinate cu toate activitățile care nu-i mai sunt recunoscute statului. Biserica era foarte interesată de această dispunere, deoarece ea îi dădea ocazia să exercite funcții educative și asistențiale… Separația dintre Stat și Biserică, altădată atât de blamată ca moștenire perversă a Revoluției franceze și a laicismului arhaic, este azi însușită de cultura clericală, care vede în ea un mod de a slăbi competențele atribuibile Statului. Statul trebuie să garanteze, chiar și financiar, serviciile sociale, cultura și educația, însă nu are voie să le exercite din interior, pentru că locurile în care aceste funcții se exercită cu adevărat sunt comunitățile. Pretenția de a fi însărcinate cu sarcini colective este principala cale prin care comunitățile religioase încearcă să iasă din sfera privată și să se prezinte ca subiecți autentici ai societății și îndrituite la resurse publice”.

Post-secularizare: „Il liberalismo classico raccomandava di ridure la presenza dello Stato nella vita publica per accordare la più ampia libertà possibile agli individui, mentre nella formulazione neoliberale soggetti della libertà erano sopratutto i «corpi minori» e le comunità, che dovevano essere titolari di molte attività, non più affidate allo Stato. A questa impostazione la Chiesa era molto interessata, perché le apriva la strada all’esercizio delle funzioni educative e assistenziali… La separazione tra Stato e Chiesa, un tempo tanto avversata come eredità perversa della Rivoluzione francese e del laicismo arcaico, è ora fatta propria dalla cultura clericale, che vi scorge un mode per indebolire le competenze attribuibili allo Stato. Lo Stato deve garantire, anche finanziariamente, assistenza, cultura e istruzione, ma non deve essercitarle entrando nel merito, perché i luoghi nei quali quelle funzioni propriamente si esercitano sono le comunità. La pretesa di essere delegatarie di funzioni colletive è il principale varco attraverso il quale le comunità religiose cercano di uscire dalla sfera privata e di presentarsi come soggetti autentici della società e percettori di risorse pubbliche”.

http://www.laterza.it/leggi_brano.asp?id=531