09.2010

Alain Badiou – Sfântul Pavel. Întemeierea universalismului
Tact, Cluj, 2008

Din ce se compune, de fapt, actualitatea noastră? Reducerea progresivă a chestiunii adevărului (deci a gândirii) la forma de exprimare a judecăţii, aspect asupra căruia se pun de acord ideologia analitică anglo-saxonă şi tradiţia hermeneutică (dubletul analitic/hermeneutic încuie filosofia academică contemporană) sfârşeşte într-un relativism cultural şi istoric ce constituie astăzi simultan un subiect de opinie, o motivaţie „politică” şi un cadru de cercetare pentru ştiinţele umane. Formele extreme ale acestui relativism, deja active, pretind să atribuie matematica însăşi unui ansamblu „occidental” care ar putea fi echivalat cu orice dispozitiv obscurantist sau derizoriu simbolic, cu condiţia să fim capabili să numim subansamblul uman care poartă acest dispozitiv şi, chiar mai mult, să avem motive să credem că acest subansamblu este alcătuit din victime. Tocmai încercarea acestei încrucişări dintre ideologia culturalistă şi concepţia victimizatoare asupra omului doboară orice acces la universal, care nici nu permite să fie atribuit vreunei particularităţi, nici nu întreţine un raport direct cu statutul – dominant sau de victimă – al locurilor unde apare propunerea universalului.

Care este unificatorul real al acestei promovări a virtuţii culturale a subansamblurilor oprimate, al acestui elogiu discursiv al particularismelor comunitare (care, în definitiv, pe lângă limbă, trimit tot la rasă, naţiune, religie sau sex)? În modul cel mai evident, este vorba despre abstracţiunea monetară, al cărei fals universal se acomodează perfect cu împestriţările comunitariste. Lunga experienţă a dictaturilor comuniste va fi avut meritul de a arăta că mondializarea financiară, domnia nestingherită a universalităţii vide a capitalului nu aveau drept inamic veritabil decât alt proiect universal, chiar dacă amăgitor şi însângerat; că numai Lenin şi Mao îl făceau cu adevărat să tremure de frică pe cel ce îşi propunea să laude fără restricţie meritele liberale ale echivalentului general sau virtuţile democratice ale comunicării comerciale. Prăbuşirea senilă a URSS-ului, paradigma statelor socialiste, a înlăturat provizoriu teama, a dezlănţuit abstracţiunea vidă, a slăbit gândirea tuturor. Şi cu siguranţă că nu renunţând la universalul concret al adevărurilor pentru a afirma dreptul „minorităţilor” rasiale, religioase, naţionale sau sexuale vom încetini devastarea. Nu, nu vom permite ca drepturile adevărului-gândire să nu aibă alte instanţe decât monetarismul liber-schimbist şi mediocrul său pandant politic, capitalo-parlamentarismul a cărui mizerie este mascată din ce în ce mai greu de frumosul cuvânt „democraţie”.

Limitându-ne doar la ţara noastră, la destinul public al statului său, ce poate fi semnalat drept tendinţă remarcabilă a ultimilor cincizeci de ani? Bineînţeles, independent de extinderea constantă, la adăpostul semnificanţilor liberalism şi Europa, a automatismelor capitalului, extindere care, fiind legea pieţei-lume, nu ar putea, ca atare, să singularizeze poziţia noastră.

Pentru a răspunde acestei întrebări, nu vedem, vai, decât instalarea ireversibilă a partidului lui Le Pen, adevărată singularitate naţională pentru găsirea echivalentului căreia ar trebui să mergem, iar aceasta nu constituie o referinţă, până în Austria. Şi care este maxima unică a acestui partid? Maxima căreia niciunul dintre partidele parlamentare nu îndrăzneşte să i se opună frontal, aşa încât toţi votează sau tolerează legi din ce în ce mai scelerate deduse implacabil din ea? Această maximă este: „Franţa [aparţine] francezilor” [La France aux Français]. Ceea ce, fiind vorba despre Stat, conduce din nou la ceea ce a fost numele paradoxal dat de Pétain unui guvern de paie, zelos servitor al ocupaţiei naziste: Statul francez [L’État français]. Prin care se instalează în centrul spaţiului public întrebarea deleteră: ce este un francez? Dar oricine ştie că pentru această întrebare nu există un răspuns care poate fi susţinut altminteri decât prin persecutarea oamenilor arbitrar desemnaţi drept non-francezi. Singura adevărată politică a cuvântului „francez”, considerat drept categorie fondatoare în cadrul statului, este instituirea, din ce în ce mai insistentă, a măsurilor discriminatorii înverşunate ce vizează oamenii care sunt aici sau încearcă să trăiască aici. Şi este în mod particular izbitor faptul că acest adevărat persecutoriu al logicii identitare (Legea nu este bună decât pentru francezi) îi reuneşte sub acelaşi steag, după cum demonstrează trista problemă numită a „voalului”, pe susţinătorii resemnaţi ai devastării capitaliste (persecuţia ar fi inevitabilă prin aceea că şomajul interzice orice admitere) şi pe susţinătorii unei „republici franceze” atât fantomatică cât şi excepţională (străinii nu ar fi tolerabili decât în măsura în care „se integrează” în magnificul model care le este propus de instituţiile noastre imaculate, de uimitoarele noastre sisteme de educaţie şi de reprezentare). Dovadă că, în ce priveşte viaţa reală a oamenilor şi ce se petrece cu ei, există, între logica mondializată a capitalului şi fanatismul identitar francez, o detestabilă complicitate.

Sub ochii noştri se construiesc comunitarizarea spaţiului public, renunţarea la neutralitatea transcendentă a legii. Statul ar trebui să asigure mai întâi de toate şi în permanenţă identitatea atestabilă genealogic, religios şi rasial a celor pentru care este responsabil. Ar fi obligat să definească două regiuni distincte ale legii, sau chiar trei, pentru cazul francezilor adevăraţi, al străinilor integraţi sau integrabili şi, în sfârşit, al străinilor care sunt declaraţi neintegraţi sau chiar neintegrabili. Legea ar trece astfel sub controlul unui model „naţional” lipsit de orice principiu real, altul decât cel al persecuţiilor la care invită. Orice principiu universal fiind abandonat, verificarea identitară, care nu este niciodată altceva decât hăituială poliţistă, ar urma să preceadă definirea sau aplicarea legii. Ceea ce înseamnă că, precum sub Pétain, când juriştii nu vedeau nicio răutate în a-l defini subtil pe evreu drept prototip al non-francezului, ar trebui ca orice legislaţie să fie însoţită de protocoale identitare indispensabile şi ca unele subansambluri ale populaţiei să fie definite de fiecare dată prin statutul lor special. Lucrurile îşi urmează cursul, guvernele succesive contribuie fiecare cu tuşa proprie. Avem de-a face cu un proces de pétainizare accelerată a statului.

http://www.imaginetact.ro/edituratact.html